Attn! Always use a VPN when RSSing!
Your IP adress is . Country:
Your ISP blocks content and issues fines based on your location. Hide your IP address with a VPN!
Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Channel Catalog


older | 1 | (Page 2) | 3 | newer

    0 0

    Un susținător al arhitecturii și locuirii de calitate din România, Dumbrava Vlăsiei lansează în ianuarie un concurs unic pe piața de la noi, care oferă șansa tinerilor arhitecți să se facă remarcați și, mai mult, să câștige un premiu consistent în valoare de 15.000 de euro și posibilitatea de a realiza un proiect propriu, într-un complex rezidențial de poveste. Intitulat Imagine Dumbrava Vlăsiei, concursul se desfășoară în mai multe etape și se adresează tinerilor arhitecți cu drept de semnătură, membri ai Ordinului Arhitecților din România, care nu au împlinit vârsta de 31 de ani la data predării proiectului. Împărțit în două etape, concursul se desfășoară în perioada 15 ianuarie – 4 mai 2018.

    Horia Bălan, Project Director Dumbrava Vlăsiei: „Concursul pe care îl propunem este un demers prin care ne dorim să susținem arhitecții tineri și talentați, aflați la început de drum, dar și să promovăm un model de arhitectură și locuire de calitate în România. Dorința de a ne înconjura de arhitectură excepțională, în armonie cu natura, la standarde superioare și eco friendly se poate realiza împreună cu echipe de specialiști consacrați, dar, fiind un proiect pe termen lung, este indispensabil ajutorul tinerei generații. Premiul cel mare al acestui concurs, în valoare de 15.000 euro, este unul dintre cele mai consistente premii acordate în cadrul unui concurs de arhitectură din România. Mai mult decât atât, realizarea proiectului câștigător va constitui o reală rampă de lansare pentru arhitect. De asemenea, ne dorim să creștem în cadrul societății conștientizarea necesității unei arhitecturi de calitate, astfel că am gândit un mecanism atipic pentru acest concurs, în care publicul se va putea implica și el și va putea vota.”

    Mecanismul concursului inițiat de Dumbrava Vlăsiei este următorul:

    • În perioada 15 ianuarie – 16 februarie 2018, la Radio Guerilla se va desfășura campania Top 10 Imagine Dumbrava Vlasiei. Cu sprijinul ascultătorilor emisiunii Guerrilla de Dimineață se va alcătui un playlist Top 10 Imagine Dumbrava Vlasiei. Playlist-ul va fi ulterior integrat în tema de proiectare și va servi drept inspirație celor ce vor participa în concursul de arhitectură propriu-zis. Ascultătorii cu cele mai interesante propuneri vor fi și ei premiați.
    • În a doua fază, în perioada 19 februarie – 1 aprilie 2018, tinerii arhitecți care întrunesc condițiile de înscriere pot participa cu proiectele proprii, având astfel șansa să ajungă printre finaliști și chiar să câștige marele premiu de 15.000 de euro și transpunerea în realitate a casei imaginate de ei. Concursul de arhitectură propriu-zis se va desfășura la rândul lui în mai multe etape:
      • 19 februarie – 19 martie 2018: înscrierea în concurs, pe pagina specială de pe site-ul dumbravavlasiei.ro.
      • 1 aprilie 2018 – data limită a predării proiectelor aferente fiecărei înscrieri.
      • 2 aprilie – 6 aprilie 2018: nominalizarea unui număr de maximum 10 finaliști. Lucrările acestora vor fi publicate pe site-ul dumbravavlasiei.ro.
      • 10 aprilie – 27 aprilie 2018: vizitatorii site-ului vor avea posibilitatea să voteze lucrarea preferată.
      • 4 mai 2018: la finalul campaniei publice de promovare a proiectelor finaliste și după încheierea votului public, juriul (format din specialiști în domeniu și colaboratori Dumbrava Vlăsiei) desemnează lucrarea câștigătoare în funcție de criteriile de jurizare și de numărul de voturi colectat de la ascultători.

    La concursul de arhitectură Imagine Dumbrava Vlăsiei se pot înscrie pe site-ul dumbravavlasiei.ro arhitecții cu drept de semnătură, membri ai Ordinului Arhitecților din România, care să nu fi împlinit vârsta de 31 de ani la data predării proiectului. În egală măsură, concursul este deschis echipelor de proiectare transnaționale sau/și multidisciplinare cu condiția ca toți membrii echipei să respecte limita de vârstă menționată și minimum un membru al echipei să fie arhitect cu drept de semnătură, membru al Ordinului Arhitecților din România. Toate lucrările finaliste din concurs vor fi promovate în cadrul expozițiilor/conferințelor dedicate concursului, în mediile online ale companiei, dar și în presă și vor beneficia de realizarea unei machete. Finaliștii vor avea posibilitatea să își prezinte și să își promoveze proiectul prin interviuri la Radio Guerrilla, iar lucrările acestora vor fi promovate în cadrul paginilor de social media ale Dumbrava Vlăsiei. Proiectele vor fi jurizate de membrii juriului, specialiști în domeniu și din cadrul companiei, în funcție de: respectarea documentației de concurs, originalitate, estetică, funcționalitate, fezabilitate.

    Dumbrava Vlăsiei este un proiect unic pe piața rezidențială din România. Localizat în nordul Bucureștiului, complexul rezidențial Dumbrava Vlăsiei se întinde pe aproximativ 90 de hectare și va cuprinde 5 sate distincte, conectate de un parc și înconjurate de o pădure deasă de stejari. Locul a fost gândit ca o comunitate autonomă, privată, oferind locuitorilor săi toate condițiile pentru a duce un stil de viață sănătos și de înaltă calitate, ce pune accentul pe tihnă și agrement. În Dumbrava Vlăsiei, importante birouri de arhitectură realizează proiecte spectaculoase, special concepute pentru acest complex, ce sprijină viziunea unei arhitecturi de excepție.

    The post Concurs unic pentru tinerii arhitecți la Dumbrava Vlăsiei appeared first on .


    0 0

    După iubiri, despărțiri și împăcări, FF Theatre îi invită pe spectatori la o piesă de teatru despre… culisele actoriei! Duminică, 4 februarie, de la ora 20:00 la bar „Centru”, pe Calea Victoriei 48-50, piesa „Actorul” spune povestea unuia dintre cele mai comice și versatile personaje ale dramaturgului Aldo Nicolaj - actorul care ar fi dispus să facă orice, oricât de nedemn, pentru a obține succesul!

    Iubitorii de teatru, și mai ales de comedii, nu trebuie să rateze această piesă cu răsturnări de situații neașteptate,  un spectacol care vorbește despre lupta care se dă în fiecare dintre noi atunci când suntem puși în fața unor situații-limită.

     Alex Vlad, care interpretează personajul principal și care semnează și regia acestui spectacol marca FF Theatre, a absolvit Facultatea de Teatru și a urmat și cursurile masterale în arta actorului la UNATC „I.L.Caragiale”, București. Și-a obținut titlul de doctor în teatru în cadrul aceleiași universități unde, în prezent, susține și cursuri de arta actorului.

    Spectacolul vorbește despre modul în care oamenii s-au abrutizat, despre faptul că am devenit tot mai egoiști și meschini. E o realitate absurdă a prezentului, a vremurilor pe care le trăim. Într-un fel, <<Actorul>> spune povestea fiecăruia dintre noi, ne vorbește despre modul în care noi toți ne transformăm în actori și jucăm un rol în viața noastră. Odată înțeles acest lucru,  <<Actorul>> devine brusc o comedie neagră; în fața publicului personajul central nu mai e o caricatură, ci o definiție a societății.”, declară Alex.

    El a fost invitat în numeroase festivaluri de teatru naționale și internaționale, dar a și participat la ateliere de artă a actorului sau masterclass-uri conduse de personalităti precum David Esrig, Sanda Manu, Radu Mihăileanu, Alexa Visarion sau Alvis Hermanis. Alex Vlad dezvoltă proiectul „Teatru Acum”, promovează și produce diferite spectacole teatrale independente și, în paralel, scrie poezie, proză și piese de teatru.

    Mai multe despre cum e să fii actor, profesor și regizor, în interviul de mai jos:

    Cum este să și regizezi o piesă de teatru în care joci?

    E un pariu important pentru că nu ai ocazia să te vezi din exterior și crește riscul de a oferi publicului un produs care lasă de dorit. „Actorul” e o excepție; e singurul proiect de acest fel pe care l-am făcut. În spectacolele pe care le regizez de regulă aleg să nu joc (deși de multe ori îmi doresc), dar în acest caz am mizat pe faptul că voi fi singur pe scenă - lucru important pentru că mi-a oferit din start un control mai bun asupra situației. Un alt argument a fost dorința de a trage un semnal de alarmă asupra situației actuale, ca un protest dacă vreți. Problemele lui Attilio sunt de fapt problemele reale ale fiecărui tânăr actor din România care abia a ieșit de pe băncile facultății. După ce am citit textul, nu am văzut altă cale decât asta: de a deveni propriul meu regizor.

    Ce te-a atras la personajul tau din „Actorul” și la povestea care se desfasoară în piesa de teatru?

    Cred că oricine se poate regăsi în povestea „Actorului” într-o măsură mai mare sau mai mică. Lupta cu propriile alegeri, frustrarea că nu ești apreciat atât cât simți sau crezi că meriți, dorința de a avea o viață mai bună, sunt lucruri de care ne lovim constant în viața de zi cu zi. Mi-a plăcut că spectacolul poate vorbi despre toate aceste aspecte. E ceva sincer, vulnerabil, uman în tot ceea ce prezintă; poate chiar brutal de sincer.

    Cât te-ai identificat cu „chinurile” prin care trece acest actor în fața unor decizii grele?

    În ciuda faptului că spectacolul stârnește râsul, problemele personajului sunt de natură dramatică. Nu asistăm la chinul unui om de a lua una sau mai multe decizii; suntem martori la un întreg proces de dezumanizare. Ceea ce este mai grav, e faptul ca personajul nu realizează acest lucru. Dar cu problemele lui Attilio cred ca m-am identificat total, cred că oricine s-ar identifica. La nivel uman, spectacolul prezintă o serie de situații de care cred că se poate lovi în cursul vieții orice om.

    Drumul tău, pe calea actoriei, cum a fost?

    Cred că drumul e mai important decât destinația - oricare ar fi destinația. E o muncă neîntreruptă de autodepășire. Asta face ca alegerea proiectelor să fie un pas extrem de important. De asemenea, un actor cred că are nevoie de întâlniri valoroase pentru a putea crește. Știind asta, am încercat să spun “da” acelor experiențe care la momentul respectiv mă ajutau să mă întrec. Au fost atât trenuri pierdute, cât și pariuri câștigate. Ma bucură acest lucru pentru că din fiecare experiență am avut ceva de învățat sau de descoperit - uneori mai mult decât mă așteptam. Probabil că cel mai important lucru pe care l-am aflat e acela că dacă drumul e ușor înseamnă că nu înveți prea multe.

    Când ai realizat că îți dorești să fii actor și de ce ai ales meseria asta?

    Hahaha, am fost întrebat de multe ori lucrul ăsta. Nu a existat un moment fix în timp, lucrurile cred că au venit natural. Nu îmi găseam locul în niciun domeniu real și tot ceea ce ținea de uman, de creație de artă, mă atrăgea. Indiferent dacă era vorba de pictură, muzică, fotografie, scris. Când eram mic încercam să le fac pe toate. În momentul în care am fost nevoit să aleg la ce liceu vreau să merg să îmi continui studiile, fără să stau pe gânduri am ales liceul de artă, profil teatru. Apoi au urmat facultate, masterat, etc., și lucrurile au curs. De la bun început în teatru m-am simțit mai acasă decât acasă.

    Cine te-a inspirat pe acest drum și ce piedici ai întâmpinat tu?

    Imediat cum l-am vazut pe Ștefan Iordache pe scenă, am zis că e genial. Aceeași reacție am avut-o și când am descoperit filmele lui Daniel Day Lewis. Au contat mult întâlnirile cu David Esrig, Gelu Colceag, Alvis Hermanis. Cred că am fost inspirat de oamenii și filmele sau spectacolele care m-au determinat să îmi pun întrebări importante, indiferent dacă eram spectator sau performer. Ca artist, ca actor sau regizor, indiferent de ștampila pe care ți-o pune societatea, nu cred că există piedici, doar oportunități și provocări. Dacă vorbim însă despre aspectul mercantil al domeniului, atunci există piedici la tot pasul, dar acest lucru nu mă interesează.

    Ce anume predai la ateliere de artă a actorului sau masterclass-uri unde ești profesor?

    Așa cum se înțelege și din întrebare, în primul rând exerciții de arta actorului, dar susțin și cursuri de oratorie, public speaking, leadership, analiza textului dramatic sau literar, construcția personajului, etc. Desigur, toate aceste ateliere sau masterclass-uri se bazează pe exerciții de arta actorului, multe preluate de la titani ai universului teatral precum Stanislavski, Viola Spolin, Brech, Grotowski, etc, altele preluate de la artiști alături de care am lucrat, precum Vlad Massaci, Gelu Colceag, Adriana Titieni, David Esrig, etc., și unele sunt concepute de mine.

    Cum ai prezenta această profesie, care sunt aspectele bune sau mai puțin bune despre care ai discuta în cadrul acestor workshop-uri?

    Cred că e nevoie de pasiune și de a fi suficient de „nebun” încât să vrei să te arunci în bătaia puștii. E un domeniu care se face cu sufletul în fundul gol și e nevoie de timp și de antrenament să poți renunța la tine, la intimitate, la bariere. Iată de ce nu diferențiez între bine și rău, între corect și greșit. Fiecare face și simte altfel. Dacă ne dorim foarte tare, cu siguranță putem depista în orice domeniu aspecte pe care le-am putea cataloga drept pozitive sau negative, dar în teatru cred că e mai important să descoperi cât de mult ești dispus să te oferi tu pe tine, celor din fața ta. Și atunci, în workshop-uri, nu le prezint oamenilor aspecte pozitive sau negative, îi invit să se descopere, să își găsească limitele și să și le doboare, îi invit să nu le fie frică să simtă, să fie, să existe fără teama că vor fi criticați și să împărtășească acest lucru cu cei care îi privesc.

    Care este primul lucru pe care îl spui cuiva care își dorește să devină actor?

    Depinde de situație, banuiesc. Nu am un sfat, pentru că nu există o rețetă; arta actorului nu are manual. Fiecare actor în parte își clădește propria metodă. Există în schimb reguli (mai multe nescrise decât scrise), care dacă nu sunt respectate, pot duce la la ceva ce riscă să nu mai poată fi numit teatru sau act artistic. De multe ori însă i-am invitat pe cei aflați la început de drum să renunțe la ideile preconcepute și să nu-și piardă curiozitatea.

    Cum este colaborarea cu FF Theatre și ce alte proiecte mai pregătiți împreună?

    Mă bucură faptul că îi cunosc de mult pe membrii trupei FF Theatre și că putem comunica cu ușurință. E un lucru important. Acum nu am în lucru ceva nou alături de trupa FF, dar cine știe ce ne rezervă viitorul. În prezent lucrez la un spectacol care va avea premiera la Godot pe 18 februarie.

     

    The post „Actorul”, o comedie despre provocări, decizii și compromisuri appeared first on .


    0 0

    Mici lucruri mărețe, apărut la Editura Trei în colecția Fiction Connection este considerat cel mai important roman al lui Jodi Picoult. Scrisă cu empatie, inteligență și candoare, Mici lucruri mărețe este o carte despre rasism, privilegii, prejudecăți, dreptate și compasiune. Picoult nu trage concluzii, dar îi provoacă pe cititorii săi la introspecție și analiză, invitându-i la un exercițiu de sinceritate asupra propriilor convingeri.

    Jodi Picoult este o scriitoare extrem de prolifică, având 23 de cărți publicate. Întrebată cum de reușește să scrie atât de mult și atât de bine, dar și care este ritmul în care duce o carte la bun sfârșit, Picoult glumește: „Nouă luni. Nu râdeți! Nu știu de ce îmi ia același timp pentru a da naștere unei carti sau unui copil, dar asta e. Uneori, raportul dintre volumul de documentare necesară și cel de scriere efectivă variază, dar în final am constatat că am nevoie de trei sferturi de an pentru a transforma ideile într-o poveste coerentă.”

    Picoult mărturiseșt că adesea lucrează la mai multe cărți în același timp. Uneori, în timp ce se află în turneu pentru promovarea unei cărți se ocupă de redactarea celei aproape finalizate și lucrează totodată și la una nou-nouță.

    Întrebată care este stilul său de lucru, Jodi povestește că și-a impus să nu lucreze la sfârșit de săptămână. Cu toate astea, nu-i reușește întotdeauna și recunoaște că uneori se furișează în biroul ei dacă se află în mijlocul unui capitol important. „Urăsc să las personajele să mă aștepte!”, spune Picoult.

    Toți cei care o cunoscștiu că este dependentă de scris. „Încep o nouă carte a doua zi după ce am terminat-o pe precedanta. Pentru mine nu există nimic mai important pe lume decât să scriu. Copiii mei știu că am nevoie de muncă așa cum unii oameni au nevoie de medicamente. Pentru că atunci când nu scriu câteva zile, devin previzibil de irascibilă. S-au obișnuit însă să mă împartă cu oameni care nu există cu adevărat, dar care sunt incredibil de reali pentru MINE în timp ce le spun povestea.”

    Exact același lucru s-a întâmplat și cu personajul lui Ruth Jefferson, asistenta medicală de culoare din cartea Mici lucruri mărețe alături de care Jodi a „trăit” nouă luni intense. Inspirată dintr-o știre de ziar, povestea asistentei de culoare a prins viață în urma unor documentări și implicări extrem de serioase.

    Jodi Picoult este o autoare americană de mare succes. Opt dintre cele douăzeci și trei de romane scrise de ea au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times. Cărțile sale s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare peste tot în lume și sunt traduse în 35 de țări. La Editura Trei, de aceeași autoare, a apărut romanul Vremea plecării.

    The post Pentru Jodi Picoult o carte este exact ca un copil: se „naște” o dată la nouă luni appeared first on .


    0 0

    Pâinea noastră cea de toate zilele

    La o primă vedere – fugară și neatentă – putem face greșeala de a considera pâinea un aliment banal. În fond, este relativ ieftină, există sortimente pentru fiecare buzunar și nu o consumăm niciodată simplă (cu excepția cazului când este aburindă, abia scoasă din cuptor, iar papilele noastre gustative sunt seduse de mirosul îmbietor). Dar este pâinea un aliment atât de banal, care nu mai poate satisface gusturile noastre, obișnuite de-acum cu arome mult mai sofisticate? Să ne lăsăm purtați de mireasma sa atât de familiară și să încercăm să descoperim ce însemnătate are pâinea în viețile noastre. Dar să nu-i lăsăm deoparte nici pe brutari, cei care se îngrijesc ca de pe mese să nu lipsească „pâinea noastră cea de toate zilele”.

    Cei care au avut bunici sau străbunici la țară își aduc poate aminte poveștile lor despre zile de viață obișnuite. „Făceam, mamă, pâine o dată pe săptămână. O frământam în covată și o coceam în cuptor, afară. Nu ziceam ca lumea de azi că pâinea s-a învechit și s-o aruncăm. Mare păcat, mamă! E fața lui Hristos!” Când se așezau la masă, bunicii noștri închinau pâinile mari și rotunde, iar apoi le împărțeau tuturor, cu gesturi ce aminteau de taina euharistiei. Tot bunicii însă recunoșteau: „Când mergea tac-tu mare la oraș, lua și o pâine de-aia, boierească”. Adică o pâine albă, o franzelă, privilegiu al celor cu stare, deși astăzi, am ajuns la concluzia că tot cea neagră este mai hrănitoare. În satele de la câmpie (pentru că în cele muntoase grâul era mai greu de găsit), fiecare gospodar era și brutar. La orașe, brutarii de meserie, cei care aleseseră această meserie dificilă, epuizantă, aveau îndatorirea de a pregăti pâinea pentru „boieri”.

     

    Pâinea este poate alimentul cu cea mai înaltă valoare simbolică din hrana noastră. Ne primim oaspeții cu pâine și sare, ca să se simtă bineveniți, pâinea ne însoțește în toate momentele importante ale vieții și chiar și după ce plecăm din ea (se împart colaci pentru cei răposați) și este singurul aliment pomenit în rugăciunea domnească, „Tatăl nostru”: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi”. La Cina cea de taină Iisus le dă ucenicilor pâine și vin, gestul său fiind amintit la fiecare euharistie, când preotul îi împărtășește pe credincioși cu pâine și vin, simbolizând trupul și sângele Domnului.

    Istoria pâinii se pierde în timpuri străvechi, cu zeci de mii de ani înainte de Hristos, după părerea unora. De la boabele de grâu prăjite, la cele zdrobite și amestecate cu apă, coapte apoi, după revoluționara descoperire a aluatului fermentat, trecând prin invenția cuptorului și până la producerea pe scară industrială, pâinea a parcurs o evoluție spectaculoasă. Un lucru a rămas însă aproape la fel – pâinea se frământă cu dragoste și sudoarea frunții, iar meseria de brutar nu este una ușoară. Este adevărat că, în vremurile noastre, utilajele industriale au preluat mult din efortul pe care oamenii trebuiau să îl facă. Să ne imaginăm însă cum ar fi să frământăm manual cam 100 de kilograme de aluat pentru o tranșă de pâine. Spre exemplu, pe vremea victoriană, programul unui brutar începea la 11 seara și se încheia a doua zi, la 4 după-amiaza. Brutăriile destul de insalubre și munca epuizantă făceau ca rar un brutar să treacă de vârsta de 42 de ani. E adevărat că a fi brutar era una dintre cele mai onorabile și respectate meserii – pentru cine se încumeta.

    O brutărie nu era cu mult diferită ca aspect de o temniță. Poate doar prin faptul că era îngrozitor de cald. Cantitatea uriașă de aluat care trebuia frământat îi lăsa de multe ori pe brutari fără puteri și cu dureri de spate crunte. Iar în acele momente, se foloseau cu succes pentru frământat și picioarele. Nimeni nu avea o problemă cu acest lucru și nici cu faptul că râuri de sudoare se scurgeau în vasul de frământat. Marea Britanie era pe vremea aceea superputere industrială, însă munca manuală era mult mai ieftină. Dacă ne imaginăm că aditivii (mai mult sau mai puțin) alimentari sunt o invenție de dată recentă, ei bine, ne înșelăm. În vremurile victoriene se adăuga alaun în făină, pentru că această materie primă era destul de scumpă.

    Prin adaosul de alaun făina devenea mai albă, însă căpăta un miros nu prea plăcut și, bineînțeles, pâinea nu era astfel cel mai sănătos aliment. Abia la sfârșitul secolului al 19-lea, procesul de producere a pâinii a început să fie controlat de autorități datorită importanței acestui aliment. Și tot în acea perioadă, zahărul a început să nu mai fie un ingredient destinat doar elitelor, ci a intrat în alimentația de zi cu zi a oamenilor astfel încât munca brutarilor, mulți trasformați în cofetari a devenit mult mai dulce.

    Revenind la pâine și privind la lungul drum pe care l-a parcurs prin istoria noastră, nu o mai putem considera un aliment banal. O privim cu respect și mulțumim, iar în fața brutarilor ne scoatem pălăria! În pâinea pe care o avem pe masă e și o bucățică din sufletul lor.

     

     

    The post Oameni de meserie (VI): brutarii appeared first on .


    0 0

    Echipa de robotică AutoVortex România a înregistrat o performanță extraordinară la Competiția Internațională de Robotică First Tech Challenge Rusia Open 2018, clasându-se pe primul loc. Pe durata a trei zile (între 15-17 februarie), la Perm, Siberia, 27 de echipe de liceeni din întreaga lume s-au întrecut în proiectarea, construirea și programarea celor mai buni roboți. Echipa AutoVortex România a reușit să obțină cele mai bune performanțe în teren și să se detașeze de restul echipelor aflate în competiție.

    Sub îndrumarea profesorului Ionuț Panea, tinerii români au obținut cel mai bun punctaj, clasându-se astfel pe prima treaptă a podiumului. „Concursul presupune construcția și programarea de către elevi sub îndrumarea unui profesor coordonator a unui robot de luptă, care trebuie să colecteze cuburi mari de spumă și să construiască un zid de aparare. El joacă în alianță cu alți roboți, iar în ultimele 30 de secunde din meciul de 2.30 minute, trebuie să colecteze un omuleț și să îl ducă cât mai departe în exteriorul terenului. Pentru fiecare operațiune executată corect se primește un punctaj, iar la final un meci este câștigat în funcție de performanța pe baza punctelor acumulate”, explică profesorul Ionuț Panea mecanismul prin care este desemnată echipa câștigătoare.

     „A fost un concurs infernal de greu și de intens, dar foarte bine organizat și foarte corect punctat”, spune Victor, fiul cel mare al Danei Războiu, un împătimit al roboticii, cu multe premii internaționale de robotică la activ.

    Prin această victorie, echipa României s-a calificat la Campionatul Mondial de Robotică din Detroit, SUA, care se va desfăşura în luna aprilie a acestui an.

    Din echipa AutoVortex România au făcut parte 21 de elevi de la 8 licee diferite (Colegiul Național de Informatică Tudor Vianu, Colegiul National Sf. Sava, Liceul Teoretic Jean Monnet, Colegiul National Ion Creangă, Colegiul National Gheorghe Lazăr, British School of Bucharest, American International School of Bucharest, Liceul Teoretic International de Informatică) care au reușit să facă față provocărilor și presiunii foarte mari.

    AutoVortex România are în palmares multe concursuri internaționale câștigate, iar scopul final al acestor competiții este acela de a-i încuraja pe tineri să se implice în proiecte multidisciplinare, care să-i provoace să îmbine noțiunile de matematică, fizică și informatică pentru a crea roboți. Pe 28 ianuarie 2018 echipa națională de robotică a României AutoVortex a câștigat medalia de aur și la Campionatul Internațional de Robotică din Seul, Coreea de Sud.

    [gallery link="file" columns="2" size="full" ids="5423,5424"]

    Programul educațional BRD FIRST Tech Challenge este adus și în România de către Asociația „Nație prin Educație”, cu licență de la FIRST USA (For Inspiration and Recognition of Science and Technology), cea mai mare structură ONG din domeniul roboticii și educației STEM. Nu mai puțin de 90 de echipe din toată țara se întrec în etapele demonstrative ce au loc în orașele Cluj, Iași, Timișoara și București. Ele vor fi urmate de faza finală ce se va desfășura pe 23-25 martie, în București, la Sala Polivalentă. Patru dintre echipele premiate vor participa la campionatul mondial din America.

    The post Echipa de robotică AutoVortex România câștigă locul I la FTC Rusia Open appeared first on .


    0 0

    „Dați Cezarului ce e al Cezarului...” - Colectorii de taxe

     În călătoria noastră printre oamenii de meserie, cei care s-au dedicat unor profesii actuale sau de mult dispărute, ne oprim azi la una dintre cele mai vechi ocupații din istoria civilizației. Nu este vorba despre cea asociată automat cu sintagma „cea mai veche meserie”, ci una cu o istorie bogată, mergând până în timpurile biblice și dincolo de ele, blamată, hulită, dar care și-a dovedit utilitatea, pentru că reprezintă chiar prețul pe care-l plătim pentru civilizație – este vorba despre colectorul de taxe, perceptorul, funcționarul Fiscului însărcinat cu încasarea impozitelor și taxelor populației.

    Printre primele referințe care ne vin în minte referitor la această meserie sunt cele biblice. Ne amintim, desigur, de vameșii din Noul Testament ale căror nume apăreau mai ales în contexte negative („Pentru ce mănâncă Învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?”, Matei 9-11, „Iată om mâncăcios şi băutor de vin, prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”, Matei 11-19). Chiar apostolul Matei, cel de la care ne parvine prima Evanghelie, provenea din rândul vameșilor, a perceptorilor de taxe. Persoanele care-ți amintesc de faptul că ai de dat bani autorităților nu s-au bucurat de prea multă simpatie de-a lungul istoriei și situația probabil că nu se va schimba. Însă, pe vremea lui Iisus, meseria vameșilor era disprețuită pentru că aceștia erau văzuți ca niște colaboraționiști cu ocupantul străin. Vameșii colectau taxe și impozite pentru administrația romană, iar o parte din sumele rotunjite ilicit intrau în propriul buzunar - de aici și disprețul populației. Vameșii din acea vreme nu erau romani, ci băștinași, colectori de taxe angajați de regele Irod.  „Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu?” este întrebat Iisus de ucenicii fariseilor, care sperau astfel să-L pună în dificultate indiferent ce răspuns ar fi dat: ca inițiator de „revoluție fiscală” împotriva administrației romane, dacă ar fi răspuns că taxele nu trebuie plătite sau ca un colaboraționist al ocupantului dacă ar fi spus că trebuie să plătească. „Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el?” a întrebat Iisus studiind un dinar. „Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.

    Echivalentul vameșilor biblici în Egipt erau scribii. Egiptul antic avea unul dintre cele mai eficiente sisteme de impozitare, dar greu de suportat de către populație. Să ne imaginăm că la un moment dat colectorii de taxe egipteni au introdus taxa pe uleiul de gătit. Faraonul avea monopol asupra uleiului și era interzis ca acest aliment să fie refolosit. Rolul scribilor nu era doar acela de a calcula taxele, ci și de a se asigura că nu există „evazioniști” – în acest caz, persoane care să folosească substitute pentru ulei sau să refolosească materia primă.

    Imperiul roman excela și el la capitolul „taxe și impozite”. Înainte de Augustus, „publicanii” (din clasa socială a cavalerilor) erau cei care strângeau taxele în bani din toate zonele imperiului și aveau datoria de a furniza suma convenită, indiferent de mijloacele pe care le foloseau. Suma includea, bineînțeles și o contribuție pentru folosul lor personal. Împăratul Augustus este considerat cel mai strălucit strateg în domeniul fiscalității. El este și cel care a reformat acest sistem și a trecut îndatoririle publicanilor în sarcina cetăților. Romanii aveau taxe vamale, de import-export, taxe de consum, taxe agricole și de vânzări de bunuri și sclavi. Împăratul Augustus a introdus și taxa de moștenire pentru a asigura bugetului imperiului fonduri pentru militarii lăsați la vatră.

    O taxă mai ciudată a administrației romane, de neînțeles pentru noi astăzi este taxa pe urină practicată pe vremea lui Nero și Vespasian. Urina era colectată din latrinele publice și apoi comercializată tăbăcarilor care o foloseau pentru conținutul ei bogat în amoniac. Expresia „Pecunia non olet” („Banii nu au miros”) provine din acele timpuri.

    În Grecia Antică, să fii cetățean cu stare implica anumite responsabilități. Bogații cetății organizau festivaluri, banchete sau jocuri populare și tot ei plăteau contribuții în caz de război sau altă situație de urgență (eisphora). Instituția colectorului de taxe nu era atât de hulită în Grecia și pentru că a da bani la stat însemna o recunoaștere a statutului privilegiat pe care îl aveau cei cu stare. Cetățeanul obișnuit plătea și el taxe, însă acestea erau doar taxe vamale sau accize. Existau taxe pentru transport de bunuri, taxe de port, de acces sau pe tranzacții comerciale (inclusiv pentru prostituție).

    Mergând mult mai departe în timp și ajungând pe meleagurile românești observăm că instituția colectorului de taxe nu era nici aici prea iubită, ținând cont de faptul că populația trebuia să plătească dijmă și biruri, iar perceptorii comiteau abuzuri grave la adăpostul slujbei lor. Să luăm câteva exemple din literatură, evocatoare pentru această situație. Dinu Păturică este poate personajul cel mai detestabil (deși admirabil portretizat) care-l întruchipează pe cel care se ocupa cu „taxidăria” pe vremea fanarioților. Dinu Păturică trebuia să colecteze birurile și dările populației, prin metode socotite de el eficiente: „...Să tortureze pe nenorociţii ţărani, punându-le ouă fierbinţi la subţiori şi dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea mai din urmă para din pungă”. Descrierea practicilor excesive de colectare a taxelor (care constituie numai unul dintre aspectele romanului) oferă în carte nenumărate astfel de exemple: „- În sănătatea săracilor ţărani, cărora le dăm fum de ardei şi le punem fierul roşu pe piept, ca să le luăm bănişorii din pungă! Să trăiască văduvele şi copiii cei sărmani, cărora le luăm pâinea din gură, ca să mâncăm noi, ăştia, peşte de Ţarigrad, halvale de Idirné şi să bem vin chipriotic!… În sănătatea ţării întregi, pe care am lăsat-o în sapă de lemn!…” spune unul dintre personajele romanului „Ciocoii vechi și noi”.

    Unul dintre agenții fiscali celebri din literatură este Jupuitul din „Moromeții”. Însă, celebritatea sa se datorează doar faptului că este partener în „sceneta” magistrală pe care o interpretează Ilie Moromete când este vorba despre plata „fonciirei”. Agenții fiscali erau împuterniciți să confiște bunuri ale țăranilor care nu-și achitau dările la stat, iar Moromete se află în această situație.

     „ - Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?

    -'Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.

    - De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei. Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că-ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!” (Moromeții, volumul 1, pg 78)

    Jupuitul nu este un agent fiscal necinstit. El pretinde doar contribuția stabilită prin lege, făcându-și datoria între limitele atribuțiilor prevăzute de slujba sa. Aceasta este în linii mari și situația din lumea de azi. Taxele și impozitele populației sunt reglementate de stat și nimeni nu are nimic nici de împărțit, nici de reproșat agenților fiscali. Nu ne mai atârnă nimeni cu capul în jos în fum de ardei iute pentru că nu am plătit contribuțiile sociale, spre exemplu, deși penalitățile ar putea să ni se pară usturătoare. Și nici nu putem negocia cu organele fiscale, precum Moromete, explicându-le că taxele sunt mari, iar noi nu „fătăm” bani. În rând cu toată lumea, colectorii de taxe plătesc la rândul lor impozitele către stat, acceptând cu toții tacit că civilizația, indiferent de calitatea ei, are un preț pe care cu toții îl plătim.

    The post Oameni de meserie (VII): colectorii de taxe appeared first on .


    0 0

    Ileana Selejan, profesoara din Arad care își inspiră elevii să construiască roboți: „E foarte important să îi vezi pe copii bucuroși”

    Ileana „Pușa” Selejan este profesoară la Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad și predă de 32 de ani educație tehnologică. Ar fi trebuit să fie de anul acesta la pensie, dar iat-o între elevi, folosind noi tehnologii, ajutându-i să scrie proiecte și cereri de finanțare, inspirându-i să aibă visuri mari și arătându-le cum să le atingă pas cu pas. „Curiozitatea și dorința de a mă dezvolta m-au împins mereu să învăț lucruri noi. E cea mai sigură cale să rămâi mereu tânăr. E foarte important să îi vezi pe copii bucuroși. Să dai deoparte rutina, și la tine, și la ei și să faceți împreună lucruri uimitoare”, spune Ileana Selejan.

     

    În 2016, a pus, la colegiul „Moise Nicoară”, bazele echipei de robotică „Harambe Cartel” care a  participat la prima ediție a BRD First Tech Challenge, cea mai importantă competiție de robotică din lume, adusă în România de Asociația Nație prin Educație. Sub coordonarea Ilenei Selejan, elevii au construit un robot: i-au desenat și printat piesele la imprimanta 3D, l-au programat și pilotat, au vorbit despre el publicului și sponsorilor. Au discutat între ei și au lucrat ore în șir încercând să găsească cea mai bună cale de urmat, au identificat erori și au găsit soluții salvatoare.

    Miza nu este robotul. Miza este dezvoltarea copiilor

    Copiii au făcut un robot și vor mai face altul și apoi altul. Însă miza nu este robotul. „Misiunea mea este să îi ajut pe copii să se dezvolte. La robotică, copiii își exersează manualitatea, capacitatea de gândire și responsabilitatea, învață să lucreze în echipă, să își susțină ideile”, explică profesoara. În echipă, toți au rolul lor bine stabilit: unii asamblează, alții construiesc piese, alții programează și alții pilotează. O fată, elevă la filologie se ocupă de comunicare, dar s-a dovedit extrem de talentată și pe partea de design.

    Pregătirea robotului pentru competiție le dezvoltă abilități pe care le vor folosi pe tot parcursul vieții: „Sunt copii curioși, copii inteligenți. Pentru că în competiție ești încurajat să devii sustenabil, copiii se gândesc cum să atragă finanțare. Tocmai am ajutat-o pe o elevă să scrie un proiect de finanțare. Un băiat a trebuit să se ocupe de achiziționarea unor piese, să facă un buget. El a pus totul pe listă și am văzut că a cumpărat exact ce a avut nevoie”, povestește Ileana Selejan.

    Născută în Statele Unite ale Americii, unde au ajuns și echipele câștigătoare ale ediției românești, First Tech Challenge este o altfel de competiție: una care încurajează echipele concurente să coopereze și pe cele mai puternice să le ofere ajutor celor mai slab cotate.

     

    „La noi competiția pornește de la note, este o competiție prost înțeleasă”

    O idee străină de multe ori școlii românești, spune profesoara. „Acest concurs încurajează creativitatea, încurajează cooperarea. La noi competiția pornește de la note, este o competiție prost înțeleasă. Ce spune de fapt despre tine dacă ai 7 sau 9? Copiii din echipă învață unul de la celălalt și se ajută între ei”, spune Ileana Selejan.

    Echipa de robotică de la „Moise Nicoară”, cel mai cosmopolit liceu din Arad, de unde mulți copii pleacă cu burse în străinătate, este formată din 18 elevi talentați. Însă profesoara vrea să se asigure că după ei are cine prelua ștafeta. Așa că a început să caute elevi de gimnaziu care atunci când vor ajunge la liceu să participe la competiția BRD First Tech Challenge. După 32 de ani la catedră, este încă neobosită în a căuta și dezvolta talentul copiilor.

    „Mă întristează când văd în jur indiferență și mă gândesc ce generație de profesori va veni. Nimeni nu mai vrea să fie profesor și e păcat. Însă lucrul cu copiii poate să îți dea atâtea satisfacții. Trebuie să iubești copiii și să înțelegi că rolul tău este să îi asiști ca să învețe cum să învețe”, crede ea.

    După Cluj și Iași, sâmbătă, 3 martie, are loc demo-regionala de robotică de la Timișoara. Echipa Nație prin Educație va ajunge la Universitatea Politehnica din Timișoara, pentru a se întâlni cu echipele din Banat care se pregătesc pentru competiția națională din martie, de la București. Demo-regionala de la Timișoara va avea loc la restaurantul din cadrul campusului Univ. Politehnice, Aleea F. Ripensia. 

    The post Ileana Selejan: „Miza nu este robotul. Miza este dezvoltarea copiilor” appeared first on .


    0 0

    Jodi Picoult este o scriitoare americană extrem de prolifică, recunoscută și iubită de cititorii săi în primul rând pentru subiectele sensibile și delicate pe care le abordează în cărțile sale. Opt dintre cele douăzeci și trei de romane scrise de ea până acum au intrat direct în lista de bestselleruri a publicației New York Times, iar cărțile sale s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare peste tot în lume. Editura Trei a publicat în colecția Fiction Connection Mici lucruri mărunte și Vremea plecării.

    Care sunt autorii și cărțile sale preferate, dar și titlurile și scriitorii care i se par supraevaluați, precum și alte curiozități din tabieturile ei, descoperiți mai jos:

    1. Jodi Picoult este o cititoare înrăită. A moștenit această pasiune de la mama sa. Știe să citească de la vârsta de 3 ani.

    2. Jodi Picoult este dependentă de scris. „Încep o nouă carte a doua zi după ce am terminat-o pe precedanta”, spune autoarea.

    3. Scriitoarea contemporană preferată a lui Jodi Picoult este Alice Hoffman, al cărei stil îi amintește de realismul magic al lui Gabriel Garcia Marquez. „Fiecare nouă carte are întorsături de fraze atât de surprinzătoare încât pur și simplu îți taie respirația”, e de părere Picoult.

    4. Ecranizarea preferată a lui Jodi care pornește de la scenariul unei cărți este ”Out of Africa”.

    5. Cea mai frumoasă poveste de dragoste în opinia lui Jodi Picoult este „Romeo și Julieta.” Și tot Shakespeare este considerat de autoare cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor.

    6. La 13 ani a citit pentru prima data „Pe aripile vântului”. În scurt timp a învățat în întregime pe dinafară scenele dintre Rhett si Scarlett, ambele roluri, așa se explică de ce nu a avut niciun prieten până la vârsta de 15 ani, glumește Picoult.

    7. Jodi Picoult nu suportă literatura rusă. I se pare supraevaluată. Consideră că scriitorii ruși nu se simt bine până nu fac întreaga genealogie a unui personaj, tocmai de aceea majoritatea cărților rusești au sute și sute de pagini. În plus, aproape toți mor la final. Când fiul ei a fost plecat în Rusia, i-a adus cadou o carte a lui Tolstoi, însă nici măcar pe aceasta nu a putut s-o termine. „Viața e prea scurtă!” și-a motivat Jodi renunțarea.

    8. O altă carte pe care i-a fost imposibil să o citească până la sfârșit a fost ”Cold Mountain”, de Charles Frazier.

    9. Cel mai de preț obiect al său este o monedă grecească veche pe care o poartă mereu la gât. Este un dar de la soțul său. Pe o parte a ei este Atena, Zeița Înțelepciunii, iar pe cealaltă este Pegas, simbolul creativității.

    10. Cartea care a dezamăgit-o este ”The Notebook”, de Nicholas Sparks.

    11. Primul poem scris de Jodi Picoult a fost publicat când aceasta avea doar șapte ani, în ziarul comunității din Beyside, New York.

    12. Locul preferat al lui Jodi: biroul său, care este de fapt podul casei în care locuiește.

    13. Momentul preferat al zilei: dimineața.

    14. Se întâmplă să plângă la multe cărți, dar o face mai ales la cărțile sale, chiar în timp ce le scrie.

    15. Jodi mărturisește că nu poate să scrie dacă se aude muzică pe fundal.

    The post Jodi Picoult a învățat să citească la 3 ani, iar la 7 ani publica deja primul său poem appeared first on .


    0 0

    Unele romane scrise într-un stil foarte vizual ne fac să vedem „filmul” cărții pe „ecranul” minții noastre. Bineînțeles că marile case de producție au sesizat imediat oportunitatea de a trasforma un bestseller într-o producție cinematografică de succes. În această situație, cei care au cel mai mult de câștigat sunt cititorii romanelor, care pot privi filmul având perspectiva mai amplă oferită de autorii cărților. Multe volume din seria romanelor noir publicate de Editura Trei vor fi adaptate pentru marele sau micul ecran în 2018. Iată 7 bestselleruri care vor fi ecranizate anul acesta.

    1. Fanii lui Patrick Dempsey (Derek „McDreamy” Shepherd din „Anatomia lui Grey”) au motive de bucurie anul acesta. Actorul revine pe micile ecrane în serialul „Adevărul despre cazul Harry Quebert” („The Truth About the Harry Quebert Affair”), o adaptare a bestsellerului cu același nume scris de Joël Dicker, roman publicat de Editura Trei. Cu o „intrigă care îți taie răsuflarea”, cum a fost descrisă, cartea semnată de scriitorul elvețian a fost tradusă în 32 de limbi, s-a aflat pe lista scurtă pentru premiul Goncourt și a primit Marele Premiu al Academiei Franceze. Ne așteptam ca o carte cu un asemenea potențial să fie ecranizată cât mai curând. Și iată că, încă din vara anului trecut, Epix și MGM și-au anunțat intenția de a realiza un serial inspirat de romanul lui Joel Dicker. Patrick Dempsey va interpreta rolul lui Harry Quebert, un scriitor de succes acuzat de crimă, după ce trupul unei adolescente dispărute cu peste trei decenii în urmă este descoperit îngropat în grădina casei sale. Marcus Goldman (Ben Schnetzer), un scriitor în pană de inspirație și bun prieten cu Harry, intră în scenă și încearcă să descâlcească aceste mistere, până când situația devine extrem de periculoasă și pentru el. „Adevărul despre cazul Harry Quebert” este un roman noir, un thriller psihologic cu intrigă polițistă. Autorul lasă însă loc și reflecțiilor sociologice despre America zilelor noastre și condiției scriitorului. Nu ne rămâne decât să citim cartea înainte de a fi lansat serialul, care are anunțate până acum zece episoade și un episod-pilot. Combinația dintre un bestseller cu asemenea cărți de vizită și actori de top este una cât se poate de fericită!
    2. HBO va înregistra o premieră interesantă anul acesta. Pentru prima dată în cei 45 de ani de existență, va difuza un serial pe care-l produce, însă cu subtitrare în limba italiană! Aceasta din respect pentru Elena Ferrante și romanele care fac parte din Tetralogia napolitană, adevărate fenomene editoriale internaționale. Anul acesta, fanii scriitoarei de origine italiană, care dorește să își păstreze anonimatul vor putea vedea pe micul ecran o adaptare a bestsellerului „Prietena mea genială” publicat de Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei, într-o coproducție HBO și RAI, filmată în limba italiană, pentru a păstra autenticitatea și atmosfera romanului. Distribuția va fi formată din actori de origine italiană. Va fi interesant să vedem ecranizată povestea Linei și a lui Lenu, personajele create de Ferrante care au creat „dependență” atâtor milioane de cititori din lumea întreagă și să descoperim magia orașului Napoli. HBO a confirmat faptul că deține drepturile de ecranizare și pentru celelalte volume care fac parte din această tetralogie, „Povestea noului nume”, „Cei care pleacă și cei care rămân” și „Povestea fetiței dispărute”.
    3. Arșița”, thriller câștigător al premiului Victorian Premier încă de când era în stadiul de manuscris, romanul de debut al lui Jane Harper a stârnit un interes editorial impresionant, drepturile de traducere fiind vândute în peste 20 de țări. Thrillerul (care a fost publicat la noi de Editura Trei) i-a atras atenția actriței și producătoarei Reese Witherspoon, care are un fler extraordinar în a descoperi cărți cu potențial de blockbuster. Drepturile de ecranizare au fost achiziționate de aceasta împreună cu producătoarea australiancă Bruna Papandrea de la Pacific Standard. Încă mai avem timp să citim thrillerul „Arșița” până apare și adaptarea cinematografică, cu atât mai mult cu cât „te ține cu sufletul la gură prin numeroasele dezvăluiri… Un secret pe fiecare pagină”, după cum scrie „The New York Times”. Aaron Falk, un polițist care se întoarce în orașul natal pentru a participa la înmormântarea unui bun prieten, Luke Hadler, este protagonistul cărții. Deși se crede că Hadler și-a ucis familia și apoi s-a sinucis, Aaron începe să cerceteze circumstanțele acestei tragedii. Însă, moartea lui Luke scoate la suprafață un secret pe care Aaron l-a păstrat cu grijă mulți ani.
    4. Ecranizarea bestsellerului New York Times „Minți primejdioase” de Alexandra Bracken va putea fi văzută și pe marile ecrane din România începând cu 3 august anul acesta. Universul distopic creat de scriitoarea americană în acest roman a aprins imaginația regizoarei nominalizate la Oscar, Jennifer Yuh Nelson, care a reunit o distribuție interesantă pentru a da viață acestei povești. Gwendoline Christie (Brienne din „Urzeala tronurilor”), Mandy Moore, actriță nominalizată la Globul de Aur și Amandla Stenberg, care joacă rolul lui Ruby, protagonista romanului, se regăsesc în această ecranizare. Cartea publicată de Editura Trei este un thriller SF a cărui acțiune este plasată în Statele Unite. După ce un virus începe să decimeze adolescenții americani, Ruby reușește să supraviețuiască, însă doar pentru a ajunge într-un lagăr guvernamental, alături de alți tineri care au dezvoltat capacități paranormale. O grupare de rezistență îi oferă tinerei șansa de a evada, iar încercarea de a scăpa de forțele represive dă naștere unor aventuri spectaculoase. Lectura cărții nu va face altceva decât să ne facă să asteptăm nerăbdători și ecranizarea. https://www.youtube.com/watch?v=pGK0073T8qM
    5. Literatura noir scandinavă a început să adune din ce în ce mai mulți fani, cuceriți de atmosfera romanelor unor astfel de scriitori și de intrigile ingenioase. Scriitoarea suedeză Camilla Grebe, considerată noua revelație a literaturii scandinave, nu face nici ea excepție. Drepturile de publicare a thrillerului „Gheața de sub picioarele ei” (apărut la noi la Editura Trei) au fost vândute în peste douăzeci de țări, iar casa de producție New Line Cinema a bătut deja palma cu autoarea pentru ecranizarea acestui roman. Până la sfârșitul acestui an, cei care au citit cu sufletul la gură acest thriller psihologic îl vor putea vedea și pe marile ecrane, produs de Andrew Lazar, nominalizat la Oscar pentru „Lunetistul american”. Numele celebrului producător de film este o garanție că cei care au citit cartea nu vor fi dezamăgiți de film. Va fi interesant să vedem cine va interpreta rolurile polițistului și profiler-ului care investighează asasinarea femeii găsite decapitate. Charismaticul om de afaceri Jesper Orre, principalul suspect în acest caz, dar și Emma Bohman, o femeie care a lucrat pentru Orre, a avut o relație cu el, pentru ca până la urmă să-l vâneze fără milă sunt personaje interesante în carte și, sperăm, vor fi și în film.
    6. Comparat de mulți cu Stephen King și Jo Nesbo pentru atmosfera întunecată, obsesivă a romanelor sale, dar și prin stăpânirea tehnicii suspansului, scriitorul italian Luca D’Andrea a cucerit un număr impresionant de cititori cu romanul său de debut, „Esența răului” publicat în România de Editura Trei. Drepturile editoriale ale acestui thriller au fost vândute în peste 30 de țări, iar în Germania, Italia, Spania sau Marea Britanie „Esența răului” se află deja în topul celor mai bine vândute cărți. În 2013, Luca D’Andrea a lucrat ca scenarist la miniseria „Mountain Heroes”, despre aventurile unei echipe de salvatori montani, iar ideea thrillerului „Esența răului” i-a fost inspirată de această experiență. Acțiunea romanului se petrece într-o zonă retrasă din Tirolul de Sud, unde ai crede că nimic rău nu se poate întâmpla. Însă, după ce are loc o triplă crimă, de o violență diabolică, micuța așezare pare să nu mai revină niciodată la firescul vieții. Un rău fără nume pare să se fi trezit la viață, în munte, iar un american venit în Alpi alături de familia sa și străin de legendele locului o va constata pe propria piele. Una dintre cele mai importante companii de producție din Italia, Cattleya, a achiziționat drepturile de adaptare pentru cinema și televiziune ale thrillerului „Esența răului”.
    7. „Omagiu plin de afecţiune adus seriei originale Millennium” cum a fost descris de publicația The Guardian, „Prizonieră în pânza de păianjen” de David Lagercrantz, roman care a condus topurile bestseller din Statele Unite și Marea Britanie va fi ecranizat anul acesta și va putea fi văzut în cinematografele românești din 9 noiembrie. Claire Foy va interpreta rolul lui Lisbeth Salander, care alături de Mikael Blomkvist (interpretat de actorul suedez Sverrir Gudnason) va avea de a face cu criminalitate cibernetică, operațiuni guvernamentale ilicite și multe secrete periculoase în această ecranizare asteptată cu nerăbdare de fanii acestei serii. Romanul „Prizonieră în pânza de păianjen” de David Lagercrantz a fost publicat de Editura Trei, ca de altfel și toate romanele seriei Millennium, semnată de Stieg Larsson.

    The post 7 bestselleruri care vor fi ecranizate anul acesta appeared first on .


    0 0

    Poate încăpea esența universului într-o carte? Ei bine, cunoscutul astrofizician Neil deGrasse Tyson spune că da. El combină vastele sale cunoștințe despre astrofizică și abilitatea extraordinară de a rezuma datele științifice în volumul Astrofizica pentru cei grăbiți, apărut în colecția Acum pentru Viitor de la editura Trei, într-o abordare fascinantă a universului. Care este natura spațiului și a timpului, ce s-a petrecut după Big Bang, cum caută oamenii de știință alte planete sau alte forme de viață? Acestea sunt doar câteva dintre tematicile cosmice pe care cartea lui deGrasse Tyson le abordează într-un mod clar și succint, în capitole bine structurate, ce pot fi citite oriunde și oricând.

    Iată 10 curiozități pe care le-am aflat citindu-l pe Neil deGrasse Tyson

    1. Unul dintre cele mai controversate momente din istoria universului se află la o zecime de milionime de bilionime de bilionime dintr-o secundă după Big Bang. Acest interval este cunoscut drept „perioada Plank” a universului incipient și nimeni nu știe exact ce s-a petrecut atunci. „Nicio lege (cunoscută) a fizicii nu descrie credibil comportamentul universului în acel moment.”
    2. Denumirea de quark (acea particulă ipotetică considerată a fi printre constituenții ultimi ai materiei) este inspirată dintr-o replică din romanul Finnegans Wake al lui James Joyce: „Three quarks for Muster Mark!”.
    3. Heliul este primul și singurul element din tabelul periodic al elementelor care nu a fost descoperit pe Pământ.
    4. Vremea rămâne vreme oriunde în Univers. De exemplu, „Marea Pată Roșie de pe Jupiter, un anticiclon furios a cărui forță sporește de cel puțin 350 de ani, este provocată de aceleași procese fizice care generează furtuni pe Pământ sau în alte locuri din sistemul solar.” Forța și frumusețea legilor fizicii constau în faptul că se aplică peste tot, indiferent de convingerile noastre.
    5. Timp de 380.000 de ani după Big Bang, Universul a fost opac, „așa că nu am fi putut vedea formarea materiei nici măcar dacă am fi avut locuri în față”, spune Tyson.
    6. Materia neagră cosmică are o gravitație de aproximativ șase ori mai mare decât materia vizibilă.
    7. Doar trei dintre elementele existente în natură au fost formate de Big Bang. Hidrogenul, cel mai ușor și mai simplu element, este generat în întregime în timpul Big Bang-ului. Heliul este al doilea element din Univers în ordinea simplității și abundenței. Iar litiul este al treilea element din univers produs în timpul Big Bang-ului. Restul elementelor s-au format în inimile încinse și în rămășițele explozive ale stelelor muribunde.
    8. Elementul technețiu nu se găsește pe Pământ decât în acceleratoarele de particule, unde este fabricat la cerere. Acest element se găsește în Univers doar în atmosfera unei submulțimi selecte de stele roșii.
    9. Există un element care se cheamă einsteiniu. În rămășițele primului test al bombei cu hidrogen s-a descoperit un element necunoscut care a fost botezat astfel. „Nu știu cum s-a simțit Albert în privința asta”, spune deGrasse Tyson.
    10. Numele inițial al planetei Uranus a fost... George. Propunerea a fost a celui care a descoperit planeta, astronomul englez Sir William Herschel, care a dorit să dea planetei numele regelui pe care îl slujea. Deși propunerea lui nu a fost acceptată, există o practică valabilă și în prezent, inițiată tot de Herschel, de a boteza lunile planetelor după personaje din piesele lui Shakespeare și poemele lui Alexander Pope (ex: Ariel Cordelia, Julieta, Mitanda etc.)

    Neil deGrasse Tyson, autorul bestsellerului „Astrofizica pentru cei grăbiți”, publicat la editura Trei, este un astrofizician american, cercetător asociat în cadrul Departamentului de Astrofizică al Muzeului American de Istorie Naturală și directorul Planetariului Hayden. De asemenea, este gazda emisiunii TV StarTalk și autorul a numeroase lucrări de specialitate, printre care Space Chronicles, Origins și The Pluto Files.

    La editura Trei a mai apărut de același autor și volumul Moartea într-o gaură neagră și alte dileme cosmice.

    The post 10 curiozități despre univers pe care le-am aflat din cartea Astrofizica pentru cei grăbiți, de Neil deGrasse Tyson appeared first on .


    0 0

    În urmă cu câțiva ani, cititorii din România descopereau un nou autor și romanele sale cu titluri atât de neconvenționale: „Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut”, „Asasinul Andres și lumea pe înțelesul tuturor” sau „Analfabeta care ştia să socotească”, publicate de Editura Trei. Este vorba despre scriitorul suedez Jonas Jonasson, devenit între timp un fenomen global, ale cărui romane au fost traduse în 45 de limbi și vândute în peste 15 milioane de exemplare în lumea întreagă. Cărțile lui Jonas Jonasson sunt astăzi o terapie antistres pentru milioane de oameni de pe mapamond. Personajele sale atipice – cine s-ar fi gândit să-și aleagă ca erou un bărbat de 100 de ani și să aibă pretenția ca cititorii să freamăte de adrenalină și să se distreze în compania acestuia? – așadar, tipurile surprinzătoare de caractere, perspectiva pe care o deschide lumea sa fictivă și stilul amuzant lasă cititorilor o singură opțiune: să-l treacă pe Jonas Jonasson în topul autorilor favoriți.

    Cei care au citit deja romanele acestui autor și s-au amuzat trebuie să știe că viața scriitorului nu a fost întotdeauna o distracție. Jonas Jonasson a lucrat ani buni ca jurnalist la un cotidian de stiri, iar apoi la un tabloid, pentru ca, după câțiva ani buni de presă să își deschidă propria companie de consultanță media. Afacerea a crescut rapid în cei șapte ani de existență - la un moment dat avea 107 angajați – însă și nivelul de stres și surmenaj al consultantului media şi producătorului TV (la acea vreme) Jonas Jonasson au crescut proporțional cu succesul. Au urmat - în această ordine - o terapie medicamentoasă contra atacurilor de panică, decizia de a vinde tot și a se muta într-un orăşel de pe malul Lacului Lugano, hotărârea de a-i da viață personajului Allan Karlsson, eroul din „Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut”. După refuzul a cinci edituri, cea de-a șasea a acceptat manuscrisul – spre norocul lor! „Bărbatul de 100 de ani...” a fost cea mai vândută carte din Suedia, în 2010, a trecut granițele spre cele patru zări, cu același succes, iar în 2013 a fost și ecranizată. Filmul a fost nominalizat la Oscar și alte premii importante ale industriei. Însă, poate lucrurile cele mai importante pe care le-a câștigat Jonas Jonasson în urma acestei experiențe au fost regăsirea de sine și o anumită detașare de a privi lucrurile: „Scrisul m-a ajutat să scap de traumele mele” a mărturisit scriitorul pentru The Guardian. Iar noua perspectivă asupra vieții devenea una mult mai optimistă: „Un simț sănătos al umorului combinat cu detașarea fac întotdeauna lumea un loc mai bun. Iar eroul meu de 100 de ani, Allan Karlsson, ar adăuga la acestea, pentru o imagine completă și o sticlă de vodcă”.

    „Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut” îl are ca protagonist pe Allan Karlsson, care tocmai urmează să fie sărbătorit de camarazii de la azilul de bătrâni pentru împlinirea venerabilei vârste de un secol. Pentru că asemenea atenții nu sunt chiar pe gustul său, Allan decide să dispară din peisaj. Așa cum spune și titlul romanului, încălțat cu șoșonii „de bun”, Allan sare (cu oarecare greutate) pe fereastră, declanșând astfel un șir de aventuri imprevizibil de amuzante. Aceasta pentru că bătrânul este specialist în explozibili, iar ironia destinului îl aduce în mijlocul celor mai importante evenimente ale secolului 20.

    Întrebat care este cheia succesului acestui roman tradus în 45 de țări, Jonas Jonasson răspunde pentru The Guardian cu oarece modestie: „Cred că este o combinație de pricepere și noroc. Cumva mesajul cărții ajunge și la cititorii de ocazie și la cititorii avizi de lectură. Multe cărți răspândesc o atmosferă de disperare și tragedie. Cred că succesul meu se datorează faptului că transmit speranță”. Scriitorul suedez susținea într-un interviu ca i-au trebuit 47 de ani să scrie „Bărbatul de 100 de ani...” referindu-se la aventura sa în industria media, care i-a distrus sănătatea. Din fericire, când și-a vândut afacerea, avea deja 130 de pagini de manuscris din romanul său de debut, de continuarea cărora s-a agățat. Allan Karlsson i-a salvat viața! „Cred că fiecare dintre noi ar trebui să se cațere pe marginea ferestrei o dată sau de două ori în viață. Cred că cei care se tem de moarte sunt cei care nu și-au trăit viața destul. Cu ajutorul cărților mele poți să te cațeri pe marginea ferestrei, bineînțeles, în imaginație” a spus scriitorul pentru The Telegraph.

    „Analfabeta care ştia să socotească”, cel de-al doilea roman lansat de Jonasson cunoaște același succes, după ce aplică aceeași rețetă - personaje atipice, răsărite dintr-un cotidian cu aparență de banalitate, dar ale căror destine schimbă lumea, intrigi năucitoare și umor din belșug.

    Cu o acțiune plasată în întregime în Suedia zilelor noastre, „Asasinul Andres și lumea pe înțelesul tuturor” propune personaje memorabile: Johan Andersson, un mic gangster care rezolvă treburi de importanță minoră pentru marii gangsteri, o femeie vicar protestant, care este atee și un recepționer la un fost bordel transformat în hotel. Presa tabloidă, spiritul antreprenorial, fanatismul și chiar prostia umană sunt teme care vor fi dezvoltate în roman în stilul atât de personal al lui Jonasson.

    Personajele lui Jonas Jonasson ne oferă o lecție importantă de viață, pe care ar fi bine să o deprindem. Chiar scriitorul recunoaște că, din când în când, îl are pe Allan Karlsson sfătuitor. „Allan Karlsson al meu, care s-a cățărat pe marginea ferestrei la cea de-a 100-a aniversare crede că lucrurile sunt ceea ce sunt. Și că vor fi ceea ce vor fi”. Odată această lecție învățată, pe scriitorul suedez nimic nu-l mai prinde pe picior greșit - nici măcar succesul. Pe site-ul său oficial, Jonas Jonasson notează: „Bunicul era deja bine instalat în Rai când am scris prima mea carte. Știu că ar fi fost mândru să afle că romanele nepotului lui sunt traduse în 45 de limbi, vândute în 14 milioane de exemplare și cumva, m-au transformat pe mine, ca autor, în ceva numit fenomen global. Cum s-a întâmplat asta? Chiar și eu sunt mai degrabă uluit, însă mă liniștește ideea că lucrurile sunt ceea ce sunt și vor fi ceea ce vor fi”.

    Articolul Jonas Jonasson: „Cred că succesul meu se datorează faptului că transmit speranță” apare prima dată în .


    0 0

    Recunoaște că are suflet de copil, iubește ciocolata și drumețiile și este posesorul unei impresionante colecții Lego. Crede cu tărie în puterea literaturii de a rezolva problemele lumii și este convins că viețile tinerilor sunt îmbogățite prin lectură. Cărțile îi pot ajuta pe cei mai mici să caute răspunsuri la marile întrebări, iar uneori pot face aceasta distrându-se și râzând cu gura până la urechi. Deși pare descrierea unui personaj, ne referim la o persoană cât se poate de reală -  John David Anderson, îndrăgit autor american de cărți pentru copii și autorul celui mai bun roman pentru copii al anului 2016 – Ultima zi a domnișoarei Bixby, publicat în colecția Literati de la Pandora M, parte a Grupului editorial TREI. Ocupând primul loc în topul School Library Journal, recomandată de editorii New York Times și considerată cea mai bună carte pentru copii a anului 2016 de Publisher's Weekly, Ultima zi a domnișoarei Bixby propune micilor cititori o formulă narativă irezistibilă.

    Gordon Korman, unul dintre cei mai apreciați autori de cărți pentru copii din lume, spune despre ea: „Jos pălăria, John David Anderson, pentru modul în care ai spus această poveste – cu un incredibil umor și, of, Doamne! cu atât de mult suflet!”.

    Ce ne învață, de fapt, un profesor? În afara cunoștințelor transmise mai are și un alt rol? Personajele lui Anderson știu exact care sunt răspunsurile la aceste întrebări. Potrivit lor, profesorii se împart în mai multe categorii: profesorii Zombi, cei care bolborosesc monoton și vin în fața elevilor „blindați” cu fișe de lucru, „menite să alunge și ultima fărâmă de bucurie din procesul de învățare”. Dependenții de cofeină pot fi recunoscuți după cănile termoizolante pe care le poartă după ei. Stăpânii temnițelor sunt cei care îți dau voie „să stai nemișcat și să îți ții gura”, iar Spielbergii, cei care arată tot timpul filme și diapozitive, dar nu-s nici pe departe atât de grozavi ca Steven Spielberg. Mai sunt Începătorii, profesorii noi în sistem, care se recunosc după ochii strălucitori și faptul că „vor să facă totul și mai mult decât atât”. În ultimă categorie sunt profesorii numiți de eroii lui Anderson Cei Buni. „Sunt cei care transformă tortura cunoscută sub numele de școală în ceva suportabil. (...) Sunt profesorii cărora vrei să le zici bună ziua și anul următor. Cei pe care nu vrei să-i dezamăgești. Cum este domnișoara B.”.

    Domnișoara Bixby este genul de profesor care reușește să facă fiecare copil să se simtă special, prin atenția pe care i-o acordă. Iar pentru fiecare dintre cei trei micuți eroi creați de Anderson ea înseamnă foarte mult. Topher primește de la domnișoara Bixby atenția de care are nevoie, pentru că părinții lui, care muncesc de dimineața până seara, nu au răgazul necesar pentru așa ceva. Steve se simte inferior surorii sale, care este capabilă să atingă standardele impuse de un tată exigent, pe când el nu. Însă domnișoara Bixby știe cum să-i insufle încredere în sine. Deși este doar un copil, pe umerii lui Brand apasă responsabilitățile unui adult. Tatăl său paraplegic este prea deprimat pentru a se ocupa de treburile casei. Când credea că niciun adult nu-l va sprijini, Brand descoperă că domnișoara Bixby este lângă el.

    Personajele create de Anderson sunt foarte credibile. Steve, Brand și Topher fac toate năzbâtiile unor copii de vârsta lor, până ce profesoara lor favorită îi anunță că nu va mai veni la ore dintr-un motiv foarte întemeiat: a fost diagnosticată cu cancer pancreatic. În această situație, băieții își asumă o misiune cât se poate de dificilă, în urma căreia prietenia lor se va consolida și vor descoperi în ei înșiși un curaj pe care nu știau că îl au. Băieții fac eforturi pentru a-i cumpăra domnișoarei Bixby un cheesecake scump, o sticlă cu vin și o porție mare de cartofi prăjiți, pentru a celebra prietenia lor printr-un picnic, în parcul de lângă spital. Misiunea lor trece prin fel de fel de încercări, care îi vor aduce cititorului lacrimile în ochi, de emoție sau amuzament.

    Ultima zi a domnișoarei Bixby nu este o carte tristă, ci una în care umorul se echilibrează perfect cu emoția. „Domnișoara Bixby are și pasiune și compasiune, în egală măsură”, crede Anderson despre personajul său. „Însă ea rămâne în memoria cititorilor prin faptul că spune adevărul, indiferent cât de greu de dus este acesta. Te pune în fața unei realități dure, însă după aceea te va ajuta să o depășești, vorbindu-ți despre ea și până la urmă te va îmbrățișa cu dragoste”.

     

    Domnișoara Bixby este mai mult un simbol al unui tip ideal de profesor, dar pe care, cu siguranță, l-a întâlnit fiecare cititor. De altfel, cartea este dedicată tuturor domnișoarelor Bixby din lumea aceasta. John David Anderson recunoaște că el însuși a avut câțiva astfel de dascăli, pe care i-a admirat sau i-a iubit: „Îmi amintesc de profesori care aveau o adevărată pasiune pentru materia lor. Spre exemplu, un profesor de științe care ne vorbea despre atomii de carbon cu o fervoare religioasă, un profesor de literatură care aproape plângea când ne povestea despre cărțile sale favorite. Cred că energia și entuziasmul sunt contagioase… deși i-am plăcut mult și pe profesorii care doar ne ofereau bomboane!” a mărturisit scriitorul.

    LITERATI este cea mai nouă colecție a editurii Pandora M și se adresează cititorilor între 8 și 13 ani pasionați de lectură, curioși, aventuroși, inteligenți. LITERATI le aduce povești fabuloase, eroi și eroine de neuitat, aventuri care au ca protagoniști preadolescenți, dar și volume de cultură generală și dezvoltare personală.

    Articolul John David Anderson, scriitorul cu suflet de copil apare prima dată în .


    0 0

    Poate că ideea de a celebra astăzi Ziua Internațională a somnului li se pare multora una cel puțin ciudată. De ce am sărbători somnul, o pură necesitate biologică? Până la urmă, ne petrecem un sfert din viață dormind, când am putea face atât de multe lucruri în timpul acesta! Dacă ne consolează, să ne amintim de Ghilgameș, eroul străvechii epopei, care, cu toate calitățile sale, nu a putut trece proba somnului. Deși este, într-adevăr, o necesitate biologică, atuni când dormim nu pierdem vremea degeaba. În timpul somnului, lucruri fascinante se petrec în corpul și mintea noastră. Putem face acte nebunești sau putem fi foarte creativi. Putem experimenta stări înfricoșătoare sau de grație. Să descoperim împreună 7 lucruri stranii despre somn și vise.  

    1.Ne deranjează persoana cu care împărțim patul pentru că ni se pare că se mișcă prea mult în somn? Se poate și mai rău! Cei care suferă de parasomnie, tulburări ale somnului caracterizate prin mișcări și comportamente nenaturale, emoții intense cu manifestări violente, pot face o mulțime de năzbâtii în timp ce dorm, dintre care cea mai mică este să-și lovească partenerul. Unii au condus mașina în această stare, alții s-au implicat în acte sexuale (sexsomnia) sau chiar au comis crime.

    2.Probabil toți ne amintim basmul lui Perrault „Frumoasa din Pădurea adormită”. Deși povestea este foarte frumoasă probabil că nimeni nu ar dori să trăiască așa ceva pe pielea lui. Se întâmplă însă. Cei care suferă de sindromul „Frumoasa adormită” (denumirea științifică este sindromul sindromul Kleine-Levin) au perioade de hipersomnie care pot dura de la câteva zile la câteva luni. În tot acest răstimp, viața persoanei respective este pusă în paranteză, pentru că se trezește doar pentru a mânca și a folosi toaleta. După un asemenea episod, cei care suferă de sindromul „Frumoasa adormită” sunt confuzi, au o sensibilitate accentuată și pot avea și halucinații.

    3.Unele persoane experimentează o stare înfricoșătoare atunci când se trezesc. Deși sunt perfect sănătoase, nu pot mișca niciun mușchi al corpului și nici nu pot striga după ajutor. Este vorba despre o paralizie în timpul somnului, care, din fericire, durează de la câteva clipe la câteva zeci de minute. În trecut era pusă pe seama acțiunii unor spirite malefice, dar oamenii de știință de azi susțin că este vorba de o tulburare între diferitele stadii de ale somnului. Nu pune sănătatea în pericol și nici nu necesită tratament. Deși cine a experimentat o dată așa ceva s-ar putea să se teamă să mai meargă la culcare.

    4.Oamenii pot, de fapt, să-și controleze visele. Vi s-a întâmplat vreodată să fiți conștienți că visați, însă să vă continuați visul fără a vă trezi? Acest fapt poată numele de vis lucid. În tipul unui vis lucid putem interveni asupra desfășurării evenimentelor, ne putem înfrunta temerile sau rezolva problemele care ne preocupă. Dmitri Mendeleev a „văzut” tabloul periodic al elementelor în timpul unui vis, iar lui Robert Louis Stevenson i-a venit ideea romanului „Straniul caz al doctorului Jekill și al domnului Hyde” tot în timpul unui vis.

    5.Bărbații și femeile visează diferit. Femeile își amintesc visele mai frecvent, însă au mai des coșmaruri. Surprinzător, visele bărbaților sunt, în proporție de aproape 70% tot despre bărbați, în timp ce femeile visează în proporții egale atât despre bărbați, cât și despre femei. Iar dacă visele persoanelor de sex masculin sunt mai agresive, femeile visează, în general, că interacționează cu persoane cunoscute.

    6.Somnul este prietenul nostru, pentru că, în lipsa sa, sănătatea are de suferit serios. Probleme cu atenția și memoria, stări de confuzie și concentrare redusă sunt doar câteva dintre efectele minore ale privării de somn. Sistemul imunitar, cel cardiovascular și reproducător sunt grav afectate de lipsa de somn. Specialiștii susțin chiar că reducerea numărului de ore de somn crește riscul de cancer de sân, de prostată și intestinal. După 16 ore de activitate neîntreruptă întregul organism intră în alertă. Numărul insuficient de ore de somn provoacă leziuni ireversibile ale creierului și poate conduce chiar și la deces.

    7.Vă place piesa „Yesterday” a trupei Beatles? Suntem convinși că mai bine de jumătate de planetă o și cunoaște o și apreciază. Paul McCartney a compus întreaga melodie în timpul unui vis, pe când se afla în casa prietenei lui, Jane Asher. După ce s-a trezit, a dat fuga la pian și a cântat întreaga piesă, de teamă să nu o uite. Întâmplarea l-a intrigat pe McCartney, care s-a temut ca nu cumva, în mod subconștient, să fi plagiat un cântec auzit pe undeva (prin criptomnezie, o tulburare de memorie în tipul căreia cel afectat nu face diferența între evenimentele trăite de el și cele auzite). Timp de o lună, McCartney a făcut investigații aproape polițienești în industria muzicală pentru a descoperi dacă piesa este cunoscută de cineva sau nu. Cum nimeni nu a revendicat-o, compozitorul și cântărețul a înțeles că, indiferent cât de straniu ar fi, „Yesterday” este produsul minții sale. Întâmplarea nu este însă atât de neobișnuită pe cât credea McCartney. Există o strânsă legătură între somn și creativitate, observată de mulți artiști. În timpul etapei REM a somnului (rapid eye movement), singura în care apar visele, sunt formate legături între diferitele informații stocate în memorie – ca și când am face un puzzle din piese disparate. Imaginația noastră nu se mai află sub controlul logicii și al rațiunii, ca în stare de luciditate, iar rezultatele pot fi, uneori, chiar spectaculoase!

    Articolul 7 lucruri stranii despre somn și vise apare prima dată în .


    0 0

    John David Anderson dedică una dintre cărțile sale „Domnișoarelor Bixby din întreaga lume”, incluzându-i aici pe profesorii și învățătorii care influențează și bucură sufletele elevilor de pe mapamond. Meseria de profesor nu este una ca oricare alta, nu e pentru oricine. Însă cei care o fac cu toată dăruirea și pasiunea lasă urme adânci în conștiințele și devenirea copiilor cu care au lucrat. Doru Todoruț s-a aflat și de o parte și de cealaltă a catedrei și ne poate spune din experiență care au fost lucrurile care l-au marcat în ambele ipostaze. Acum este concentrat pe educația fiicelor sale pe care ar vrea să le obișnuiască cu lectura de mici. Deocamdată citesc împreună din cărțile cu povești, dar mai târziu speră să găsească acei profesori ideali care să le deschidă apetitul pentru școală și cunoaștere.

    Cum arată un astfel de profesor în viziunea lui Doru Todoruț? Exact așa: „Este vorba despre a intui de ce anume are nevoie acel elev, în afară de partea informațională, ca formare a sa, să anticipeze ce probleme poate avea acasă, în colectivul de elevi, ce își dorește de la el. Sunt mulți factori și tocmai din acest motiv profesorul devine psiholog, părinte, prieten, confident al elevilor. Iar reversul este că și elevii, prin problemele lor și întrebările specifice, te modelează ca profesor, ca om.”

     

    Am citit de curând cartea lui John David Anderson, „Ultima zi a domnișoarei Bixby”, care m-a făcut să mă gândesc la cât de importanți sunt profesorii și învățătorii în viețile noastre. Domnișoara Bixby - personajul central al cărții - este genul de profesor care reușește să facă fiecare copil să se simtă special, prin atenția pe care i-o acordă. Tu ai avut un astfel de profesor? Unul special, pe care să-l fi iubit și prețuit într-un fel aparte?

    Ce subiect interesant! Atunci când te reîntâlnești cu profesorii după 4, 5, 10 ani de la absolvire, conștientizezi că ei sunt nu doar reprezentanții animați ai materiilor pe care le studiai în liceu sau în facultate, ci sunt oameni ca tine, ca mine, cu bune și cu mai puțin bune. Însă, din această perspectivă, înțelegi mai multe despre cât de răbdători și de înțelegători au fost cu tine, atunci când te răzvrăteai, nedorind să înveți despre istorie sau geografie sau vreo materie precum economia politică.

    Învățătoarea cred că rămâne în topul oamenilor dragi, speciali pe care îi avem de-a lungul călătoriei educative și educaționale. Ea este și profesor, și prieten și părinte. Aportul ei este covârșitor. Îi mulțumesc și acum învățătoarei mele Elena Furdui din Timișoara pentru tot!

    Revenind la întrebare, eu m-am îndrăgostit de matematică datorită profesoarei mele, doamna Cratigati, din gimnaziu. Cu ea petreceam ore întregi după cursuri să aprofundăm tainele matematicii din gimnaziu. Culmea este că am învățat, pe lângă ecuații și exerciții specifice, să am răbdare, să mă bucur de victorie, să îmi doresc mai mult, să performez. Toate acestea sunt meritul ei. Studiul te formează mult ca om. Condiția este să îți placă ceea ce faci, chiar dacă uneori te copleșeșete volumul de informație pe care trebuie să îl asimilezi.

    Și nu a fost singura. În liceu am întâlnit-o pe doamna Miuț, profesoară de psihologie,  în facultate am întâlnit-o pe doamna Danciu de la Universitatea de Vest. Suflete speciale, puternice și sensibile deopotrivă, care m-au învățat să iubesc viața, oamenii, lumea asta mare și enigmatică și să empatizez cu problemele semenilor, să încerc să mă implic în rezolvarea lor, să dau o mână de ajutor. Le mulțumesc și lor!

    Care a fost cea mai fericită zi din viața ta de elev/student?

    Au fost foarte multe zile speciale în timpul perioadei educaționale. Când am luat prima dată nota 10, când am putut scrie cuvântul „mama”, când am trecut în etapa județeană la olimpiada de matematică, când am câștigat cu echipa de fotbal a școlii primul meci, când am sărutat o fată pe coridorul școlii (fiind mai roșu decât semaforul). A fost fericită și ziua când, în clasa a IX-a, am chiulit de la ora de limba rusă ca să merg cu colegele de clasă în parcul din apropierea școlii. Era o zi de primăvară caldă, frumoasă foc, cu zumzete de albine și miros de flori și iarbă crudă. Țin minte cât de bucuros eram când primeam cărți noi pe bancă la începutul anului școlar sau când cântam cu colegii la pian, chitară și voci diferite piese ce ne ungeau sufletele noastre tinere, înflăcărate de adolescenți.

    Povestește-ne o întâmplare când un profesor te-a făcut să te simți mândru?

    Profesorul ar trebui să fie sprijinul tău. Nu te face el să te simți mândru, ci devii mândru de tine, tu însuți, în urma succeselor și progreselor pe care le remarci la tine. Am fost de fiecare dată mândru când eram dat exemplu pentru modul în care am gândit și am rezolvat o teză întreagă la matematică în fața clasei sau pentru originalitatea dovedită într-o compunere de clasa a III-a. Sunt mii de ocazii când devii mândru de tine și îi mulțumești celui/celei care îți este alături. Abia aștept să citesc cartea despre domnișoara Bixby. Sunt convins că îmi va trezi o sumedenie de amintiri haioase, uitate poate din școală.

    E ceva ce ți-a spus vreodată un profesor care te-a marcat (poate fi și în sensul bun și în sensul rău al cuvântului?

    Desigur! Când ai încredere într-un adult, te aștepți ca el să te încurajeze, să te dojenească, să fie activ în progresul tău. Și de multe ori primești sfaturi, povețe care te marchează. Aș aminti despre un incident din grădiniță (ca să înțelegeți cât de marcat am fost) când am fost pedepsit pentru că un coleg de grupă (de culoare), care îmi era cel mai bun prieten, s-a împiedicat de mine în fuga lui și s-a lovit cu capul de calorifer. Cineva trebuia să fie de vină! Iar eu, fiind ultimul pe care l-a atins în căderea lui, am fost scos vinovat de către ceilalți colegi și am fost pedepsit în fața tuturor grupelor din gradiniță, ca exemplu negativ. M-a marcat. Dar au fost și câteva experiențe, discuții serioase cu dirigintele din gimnaziu și din liceu despre viață, despre profesie, despre riscuri, despre capcane ale vârstei,  care m-au marcat pentru că s-au întâmplat întocmai cum mi le-au spus ele, profesoarele mele, și mi se părea că trăiesc o experiență de tip clarvizionar, telepatic. În plus, în liceu mai ales, se leagă prietenii pe care nu le mai regăsești decât rar în viață.

    Care este, în opinia ta, profesorul ideal?

    Aceasta este o întrebare-capcană. Cum nu există elev ideal, nu putem vorbi despre profesor ideal. Este vorba despre a intui de ce anume are nevoie acel elev, în afară de partea informațională, ca formare a sa, să anticipeze ce probleme poate avea acasă, în colectivul de elevi, ce își dorește de la el. Sunt mulți factori și tocmai din acest motiv profesorul devine psiholog, părinte, prieten, confident al elevilor. Iar reversul este că și elevii, prin problemele lor și întrebările specifice, te modelează ca profesor, ca om.

    Tu însuți ai lucrat în învățământ și ai ajuns să predai chiar la școala unde ai învățat și tu. Ce sentimente te-au încercat? A fost ceva ce te-a copleșit?

    Da. A fost ceva emoționant. Să intru pe la intrarea profesorilor după ce acea parte a școlii ți se părea o zonă crepusculară, a fost wow. Îmi bătea inima, căutam reperele vizuale din timpul gimnaziului, băncile, oamenii, culoarea pereților. Parcă doream să iasă colegii mei din clasa unde mi-am petrecut copilăria. Revederea cu profesorii din gimnaziu a fost copleșitoare. Fără cuvinte. Am descoperit oameni mai trecuți prin timp, mai deschiși ca relație interumană, primitori, care erau interesați de problemele anumitor elevi, frământați de salarii, de perspectivele relativ sumbre ale profesiei noastre, dar cu zâmbetul pe buze. Uneori, ca profesor, trebuie să fii actor. Să maschezi probleme cu un zâmbet larg, să ascunzi lacrimile ce vor să cadă din cauza unei probleme de sănătate sau a unei situații grave în familie cu un banc sau o pledoarie haioasă în fața elevilor. Este o meserie dificilă dar satisfăcătoare sufletește. Profesorii adevărați sunt formatori de oameni, sunt eroi.

    Ce crezi despre meseria de educator/învățător? Crezi că o poate face chiar oricine?

    În învățământ formăm copiii pentru adaptarea în societate, dar și pentru a se simți bine cu ei înșiși, ca adulți. Noi sfătuim elevii să găsească acele meserii, informații, activități care să le aducă mulțumire, satisfacție, efecte care ne conduc spre drumul profesional al fiecăruia. Descoperim împreună vocația fiecăruia. Cu atât mai mult profesorii trebuie să aibă această vocație de a fi profesor. Nu oricine poate și nu orice e bine să fie profesor. E valabil acest lucru în orice meserie. Când nu îți găsești vocația devii neîmplinit profesional, nu ai randament, ajungi la cursuri de reorientare profesională.

    Ce ți-a plăcut cel mai mult la perioada în care le-ai predat copiilor? E ceva ce ți-a rămas pur și simplu în suflet?

    Răspunsul este simplu, dar profund. Mi-au rămas în suflet zâmbetele lor, îmbrățisările lor sincere (uneori fetițele mă îmbrățișau doar pentru că tații lor erau plecați în străinătate la muncă sau pentru că nu le acordau atenția și afecțiunea necesare), florile pentru mama mea primite de 8 Martie. Îmi plac la nebunie și mesajele lor de acum, ca adulți, pe Facebook prin care îmi spun despre ei, despre cum au reușit în viață, despre succesul meu.

    Te-ai mai întoarce vreodată în învățământ?

    De dragul copiilor, da. Spre binele meu, nu. A fost o decizie grea. Sper să fiu un model pentru ei prin ceea ce fac acum.

    Care era profesorul care și s-a părut cel mai pasionat de materia pe care o preda și de ce?

    Chiar nu pot răspunde la această întrebare. Evident că nu toți profesorii erau dedicați la fel meseriei sau materiei pe care o predau, dar o clasificare ar fi imprudentă, chiar ofensatoare pentru ei.

    Este vreo materie pe care ai îndrăgit-o doar datorită profesorului care ți-a predat-o?

    Da. Limba franceză în gimnaziu. Nu sunt prea talentat când vine vorba despre limbi străine, însă profesoara de franceză din gimnaziu avea acel aer boem, parizian, care mă teleporta direct la picioarele turnului Eiffel, într-un carusel viu colorat, cu o brioșă parfumată în mână. Avea darul acesta special. Nu știu cum o făcea dar eram vrăjit, fascinat și învățam orice doar pentru a nu o scoate pe ea din acea visare, din acea pasiune pentru cultura și limba franceză.

    Te-ai gândit vreodată să te faci profesor de muzică?

    Hahaha. În clasa a II-a i-am învățat pe elevii mei notele muzicale și cântam de ne săreau plamânii pe afară. Și era distracție maximă. Poate aș fi un profesor bun de muzică, însă doar în spațiul privat, unde pot să refuz un elev care nu are pasiune pentru muzică.

    Cum îți educi fetițele? Care crezi că e cel mai important lucru pe care trebuie să îl insufli fetelor?

    Fetițele mele, la fel ca toți copiii, au nevoie de dezvoltare intelectuală, fizică și afectivă în mod progresiv, armonios și constant. Încerc să le insuflu bucuria dea trăi, bucuria celor dragi langă ele, bucuria unui cadou ieftin dar personalizat, a unor flori primite din partea mea când vine primăvara, a unei plimbări în parc cu bicicletele sau a unei cărți noi cu desene și povești interesante.

    Obișnuiești să le citești fetițelor tale? Ce le place cel mai mult?

    Obișnuiesc să fac de toate, inclusiv să citim împreună câteva pagini dintr-o carte cu povești (deocamdată). Prefer să citim împreună, nu să citesc doar eu, iar ele să aibă gândurile prin alte camere sau locuri. Lor le place să se joace. Ca adult, trebuie să transformi activitățile de învățare în joc. Dacă reușești acest lucru, ai câștigat.

    Dar ție ce-ți place să citești? Ai un anumit gen de literatură care te atrage în mod deosebit?

    Nu am timp suficient să citesc atât de mult. Citesc despre copii, despre fenomene ciudate ale istoriei umanității, despre culturi și civilizații dispărute, despre războaiele mondiale, despre tehnică și descoperiri științifice ș.a.m.d.

    Spune-ne 3 cărți care nu te-au lăsat să dormi până nu le-ai terminat de citit?

    De-a lungul vieții am trecut prin diferite perioade și stări. Cărțile pe care le-am citit m-au influențat mai mult sau mai puțin.  Îmi vin acum în minte „Profetul”, de Kahlil Gibran, cărțile lui Asimov despre Fundație, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Eminescu. Iar din copilărie aproape toate cărțile lui Jules Verne.

    Articolul Doru Todoruț: „Profesorul ar trebui să fie sprijinul tău” apare prima dată în .


    0 0

    Astăzi nu avem niciun dubiu asupra faptului că numele lui David Lagercrantz este sinonim cu succesul. Scriitorul suedez care a debutat cu romanul „Agonia lui Turing” (publicat de Editura Pandora M în urmă cu doi ani) și a semnat bestsellerul „Eu sunt Zlatan”, o biografie a celebrului jucător de fotbal Zlatan Ibrahimovic, este cunoscut cititorilor din România mai ales pentru romanele „Prizonieră în pânza de păianjen. Millennium 4”, și „Dinte pentru dinte”, publicate de Editura Trei. Volumele reprezintă o continuare a seriei „Millennium” creată de Stieg Larsson, iar misiunea de a duce mai departe succesul unor romane publicate în 50 de țări și vândute în peste 90 de milioane de exemplare în întreaga lume nu a fost una tocmai facilă.

    David Lagercrantz a dezvăluit într-un interviu pentru „The Guardian” că atunci când a primit propunerea de a continua seria de romane Millennium întreruptă de moartea fulgerătoare a celui care le-a creat nu a dat un răspuns pe loc. S-a refugiat pe o insulă a familiei din arhipelagul finlandez și a reflectat la propunerea agentei sale, fără însă a o lua foarte în serios. Întâlnirea cu echipa de editori ai lui Larsson a fost însă hotărâtoare: „Am realizat atunci că totul este real și tot atunci mi s-a întâmplat ceva uimitor – o stare de febrilitate pe care nu am simțit-o niciodată. Vreau să fac asta! m-am gândit. Blomkvist seamănă un pic cu mine. Și el este reporter, doar că este poate, un pic mai echilibrat. Iar Salander… Ei bine, am scris un roman despre Alan Turing, spărgătorul de coduri britanic. Viața mea de scriitor s-a intersectat mereu cu destinele unor personaje sclipitoare și excentrice”.

    „Nu vă îngrijoraţi – eroina noastră punkistă şi hackeriţă de geniu, Lisbeth Salander, e pe mâini bune" scria „USA Today” la apariția volumului „Prizonieră în pânza de păianjen. Millennium 4”, iar „New York Times” observa că „Salander şi Blomkvist au fost recreaţi perfect de către noul lor autor. Fanii acestui straniu cuplu al literaturii poliţiste de ultimă oră nu vor fi dezamăgiţi”.

    Și într-adevăr, Lisbeth Salander şi Mikael Blomkvist, hackeriţa genială, fragilă în aparență, însă dură ca oțelul și jurnalistul aflat pe urmele adevărului, dar și în căutarea unor subiecte care i-ar putea salva ziarul garantează cititorilor o lectură ca o aventură plină de neprevăzut.

     Există însă și diferențe între stilul lui Larsson și cel al lui Lagercrantz, iar una dintre acestea este tipul de violență regăsit în romanele celui din urmă. „Adesea, este mai terifiant și mai palpitant doar să simți amenințarea. Sunt mult mai interesat de thrillerele care îți provoacă intelectul decât de cele care cultivă violența fizică. Primele sunt ca o ghicitoare, ca un puzzle. A trebuit să fiu loial muncii de creație a lui Larsson, însă trebuie să-mi fiu loial și mie însumi” a mai declarat scriitorul pentru „The Guardian”. Din punctul de vedere al criticilor și celor mai mulți dintre cititori (vânzările record ale cărții sunt dovada clară) acesta este un plus al cărții, care se adaugă intrigii pline de suspans a thrillerului.

    Scriitorul suedez a mărturisit că i-a fost mai ușor să creioneze personajul Mikael Blomkvist, jurnalist de investigații, cum a fost el însuși ani la rând. S-a gândit însă în același timp și la rebela Lisbeth Salander – atât de intens încât aproape avea impresia că-i vede pe cei doi pe stradă (Lagercrantz trăiește în Södermalm, la fel ca eroii săi și ca Larsson, cel care i-a imaginat prima dată).

    Scriitorul suedez dezvăluie că a durat puțin peste un an pentru a scrie romanul „Prizonieră în pânza de păianjen. Millennium 4”, iar aceasta s-a realizat în condiții de maximă discreție. „Am fost exact ca Lisbeth Salander. Foloseam expresii codate cu editorii și nu utilizam email-ul pentru a comunica. Lucram pe un computer fără internet, iar editorul meu proceda la fel. Dacă s-ar fi răspândit vestea că scriu această carte, cineva ar fi putut foarte ușor să mă hackărească. Nu ne-am asumat niciun risc” spune Lagercrantz.     

    În cel de-al cincilea volum „Millennium” și cel de-al doilea scris de Lagercrantz, „Dinte pentru dinte”, publicat la noi de Editura Trei, fanii seriei au avut de-a face cu o narațiune al cărei dramatism s-a intensificat și, în aceeași măsură și tensiunea psihologică. Lisbeth Salander se află într-o închisoare de maximă securitate, însă pentru o minte strălucită ca a ei, zidurile închisorii nu reprezintă opresiunea, căci lupta ei reală este împotriva violenței, corupției și nedreptății. Mikael Blomkvist, justițiarul de modă veche, o vizitează săptămânal pe Lisbeth, dar în același timp cercetează o pistă care ar însemna o descoperire fabuloasă pentru Millennium. Marele merit al lui Lagercrantz este acela de a aduce din nou sub ochii cititorilor acest cuplu atât de puțin convențional format din Lisbeth Salander, o antieroină cu puternice traume, însă fascinantă prin  inteligența sclipitoare și Mikael Blomkvist, un cavaler al dreptății care declară război ipocriziei sociale.

    „Alți oameni trebuie să decidă dacă sunt un scriitor bun sau nu. Însă ceea ce știu este că am abilitatea de a scrie în diferite stiluri. Sora mea este o actriță celebră în Suedia și, când eram mic, visam să ajung și eu actor. De fapt, sunt un scriitor-actor. Asta sunt eu!” spune Lagercrantz. Iar cei care au dat „verdictul” asupra romanelor care continuă Millennium au fost chiar fanii din toată lumea ai acestei serii. Mikael Blomkvist și Lisbeth Salander sunt din nou prezenți în imaginarul nostru, luptând cu rețele de spioni și infractori cibernetici, propunându-ne aventuri în care neprevăzutul este singura certitudine. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de ele.

    Articolul David Lagercrantz: „Sunt un scriitor-actor. Asta sunt eu!” apare prima dată în .


    0 0

    n’autor este colecția de literatură română a Editurii Nemira, coordonată de Eli Bădică, ce vorbește, în n moduri, despre lumea în care trăim – realități de ieri și de astăzi, fragmente din societatea românească ori de pretutindeni, o umanitate în permanentă schimbare. Prin volumele care vor apărea în această colecție, romane și povestiri de cea mai bună calitate, ne întoarcem la plăcerea lecturii, fără artificii inutile, cu teme diverse, de la relații amoroase la relații familiale, de la învățământ la religie, mediu, minorități, tehnologie, politică, istorie, violență ș.a.m.d. Totul ghidat de imaginație, scriitură, poveste.

    Colecția debutează cu volumele de povestiri Matriarhat, de Cristina Andrei, și Anotimpuri care nu se repetă, de Ion Pleșa, și romanul Territoria, de Oleg Garaz.

    Colecția se lansează de Ziua Internațională a Cărții, pe 23 aprilie, de la 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Participă la eveniment cei trei scriitori și Eli Bădică.

    „Cred cu tărie că literatura română contemporană are enorm de mult de oferit. Și îmi doresc de multă vreme ca aceasta să își ocupe locul binemeritat atât aici, acasă, cât și peste hotare. Așa că am pornit la drum cu n’autor, o colecție care își propune să strângă în jurul ei o comunitate puternică de autori și cititori, fie ei debutanți sau consacrați, aflați la prima carte de literatură română contemporană sau cititori cu ștate vechi. Indiferent de ce parte a baricadei n vă aflați, vă aștept cu bucurie să vă alăturați nouă. Nu veți fi dezamăgiți.” – Eli Bădică 

    Matriarhat, de Cristina Andrei

    Opt povestiri și personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în acest volum, fie în zona lor de intimitate – dragoste, căsnicie, familie –, fie în viața lor socială și profesională. Oricare este povestea lor – o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreață al cărei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârșitul unei nunți, o jurnalistă influentă a cărei încredere în sine este știrbită de revolta bruscă a soțului –, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei-bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere (pre)stabilite între ei.

    Anotimpuri care nu se repetă, de Ion Pleșa

    Întâmplări de familie și secvențe din viață, despărțiri, vise, regrete și supraviețuiri se oglindesc în povestirile cuprinse în acest volum. Seara de dinaintea emigrării unei familii în Israel, povești de cazarmă, accidentul de la Cernobîl, un raport de gardă în decembrie ’89, o întâlnire ratată cu foștii colegi de facultate, un tată care fuge de lângă fiul său – acestea sunt doar câteva dintre scenele care i se vor derula prin față cititorului când va deschide volumul lui Ion Pleșa.

    Territoria, de Oleg Garaz

    Un bărbat pornește într-o călătorie în sine, în încercarea de a-și reconstrui propria identitate. Rememorează bucăți din copilărie, adolescență și tinerețe, se folosește de experiențele sale, caută să găsească un sens misterului care a fost viața tatălui, să se împace cu geamănul său interior, să se elibereze de perioada serviciului militar sovietic, care l-a ținut captiv doi ani.  În Territoria se află cea mai splendidă și înfiorătoare confesiune contemporană a alienării. Crud, violent, Oleg Garaz ridică o cortină spre infernul care se poate dezlănțui în noi și în celălalt.

    Eli Bădică (n. 1988) și-a încheiat studiile de licență la Facultatea de Litere, Universitatea din București, specializarea Literatură Universală și Comparată, iar pe cele de master la SNSPA, Facultatea de Științe Politice, Antropologie. Eli este jurnalist cultural. Din 2013, este redactor-șef adjunct al unuia dintre cele mai importante site-uri literare românești, Bookaholic.ro. Este redactor la Suplimentul de cultură și contribuie cu texte pe blogul DLITE al Goethe-Institut București. A scris sporadic pentru diverse publicații culturale – Revista Arte și Meserii, Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura, Infinitezimal ș.a. Este vicepreședinte al Asociației Paspartu și manager al proiectului Carte peste carte. Din iunie 2017, s-a alăturat echipei de la Editura Nemira, preluând portofoliul de autori români.

    Articolul Nemira lansează colecția de literatură română contemporană n’autor apare prima dată în .


    0 0

    Duminică, 22 aprilie, intrare gratuită la Grădina Botanică „Vasile Fati”, din Jibou și duminică, 29 aprilie, intrare gratuită la Grădina Botanică „Alexandru Borza din Cluj pentru toți cei ce vor avea o carte la ei.

     

    De cinci ani încoace, de  Ziua Internațională a Cărții, toți cei care au la ei o carte beneficiază de intrare gratuită la Grădina Botanică din Cluj. Proiectul a fost inițiat de Victor Miron, autorul campaniei de promovare a cititului „Cărțile pe față”, și a devenit unul cu tradiție, astfel că  numărul celor care aleg să citească în mijlocul naturii crește de la un an la altul.

     „Grădina Botanică „Alexandru Borza” este locul meu preferat din Cluj-Napoca, iar primăvara, când sunt înflorite lalelele, e cu adevărat minunat să pui mână pe o carte (un buchet cu sute de file) și să te bucuri de ea printre mii de fire de flori”, spune Victor Miron. „Clujenii, dar și oameni din localitățile din jur sunt încântați de această campanie. Suntem deja la a 5-a ediție și an de an vin tot mai mulți cititori. Anul trecut peste 3300 de oameni au pus mâna pe o carte și au venit la Grădina Botanică”, continuă Victor Miron.

    Acțiunea de la Grădina Botanică din Cluj se va desfășura pe 29 aprilie, însă astăzi, duminică, 22 aprilie, o altă grădină botanică - cea din Jibou - își deschide porțile gratuit pentru iubitorii de lectură. „Anul acesta, avem alături de noi și Grădina Botanică „Vasile Fati”, din Jibou, cu intrare ca la carte, chiar astăzi, 22 aprilie. Astfel că, toți cei care vor avea la ei o carte vor putea intra gratuit și se vor putea bucura de lectură în mijlocul naturii, înconjurați de flori și copaci înverziți”, spune încântat Victor Miron, care se află deja acolo și-i așteaptă pe cititori.

     La Cluj, evenimentul va avea loc duminica viitoare, pe 29 aprilie. „Aici vor fi chiar două evenimente în acea zi. E vorba de o lectură publică a poetei Carmen Tiderle și un schimb de cărți realizat în parteneriat cu prietenii de la Schimb de cărți Cluj. Prin aceste evenimente dorim să îi aducem împreună pe cititori, să se cunoască între ei, să întâlnească autori și să își recomande unii altora titluri bune”, explică Victor Miron, inițiatorul proiectului „Cărțile pe față”.

     

    Articolul De Ziua Internațională a Cărții, intrare gratuită la grădinile botanice din Jibou și Cluj apare prima dată în .


    0 0

    23 aprilie este Ziua Mondială a Cărții, așadar, o ocazie numai bună să vorbim despre acești prieteni ai noștri. Le-am numi lucruri, însă nu știm dacă este corect sau măcar exact. Cine iubește cărțile s-ar putea să se simtă ofensat dacă am spune că un roman de Eliade, un volum de Nicu Steinhardt sau Petre Țuțea, Shakespeare (că tot e aniversarea lui astăzi), Murakami sau Dostoievski sunt pur și simplu niște obiecte – cărți, de pus în bibliotecă. Pentru cine iubește cărțile, orice întâlnire cu un autor care îi place este similară descoperirii unei noi planete. Putem vorbi despre „planeta John Steinbeck” sau „planeta Mircea Cărtărescu”, spre exemplu, fără teama de a greși. Operele unui scriitor constituie o lume complexă, pe care o descoperim la început timid, iar apoi suntem absorbiți de ea – dacă empatizăm, bineînțeles. Iar după această incursiune nu mai suntem niciodată aceiași. Cine poate să spună că a rămas același om după ce l-a citit pe Dostoievski?

    Astăzi este Ziua Mondială a Cărții și, prin extensie, a tuturor acestor prieteni ai noștri, care au lărgit granițele realității și au pătruns adânc în sufletele noastre. Dar de ce este, până la urmă, atât de importantă o carte? În două cuvinte nici n-am ști să spunem. Așa că explicăm mai pe larg, așa cum ne pricepem, sperând să adăugați, completați, rectificați și voi, cei care citiți aceste rânduri. Vorba lui Ion Creangă: „Am scris lung pentru că n-am avut timp să scriu scurt”. Deci, revenind la subiect, când vine vorba despre cărți, vine vorba despre....

    Idei – Lumea cărților se sprijină pe acești piloni sensibili, dar atât de bine articulați. Sute de mii, poate milioane de idei – unele cunoscute, altele inovatoare, puternice sau insinuante; poate unele le intuiam, dar „ce exact exprimă autorul ăsta ce simțeam/gândeam și eu nu știam să spun atât de bine!”. Pentru toată această bogăție pe care o primim din lumea cărților suntem recunoscători!

    Emoții – Cine dintre noi nu a fost răvășit când a citit „Oscar și Tanti Roz” de Eric-Emmanuel Schmitt, „Ai toată viața înainte” de Romain Gary, „Anna Karenina” de Tolstoi sau „Noaptea de Sânziene” de Mircea Eliade? În domeniul literaturii, ideea poartă de cele mai multe ori veșmântul emoției. Din această cauză, impactul cu universul ficțional este, de cele mai multe ori, memorabil, iar impresia de lungă durată.

    Sentimente – Sentimentele pe care le avem după ce citim o carte sunt emoții decantate. Rămânem cu o senzație tonică, de câte ori ne gândim la un autor, cu un gust amărui sau dulce, cu un zâmbet sau o lacrimă în ochi. Dacă nu rămânem cu niciun sentiment, ori autorul, ori cartea nu au fost tocmai cele potrivite pentru noi.

    Drum nou în viață – Și nu exagerăm cu nimic! O carte esențială, care vine exact în momentul în care aveam mai mare nevoie de ea ne poate da un restart. Punct și de la capăt. Ne poate împărtăși o nouă perspectivă asupra lumii, o nouă viziune sau poate fi chiar o epifanie.

    Alt univers – Cărțile sunt un alt univers, o altă lume, mai bună sau mai rea, dar din care avem oricând puterea să ieșim, dacă nu ne convine. În acest univers avem posibilitatea să experimentăm posibile situații de viață. Însă fără niciun risc. Citim, deci ne antrenăm pentru tot ce se poate ivi în viața reală.

    Experiențe prețioase -  gratis, sau, mă rog, contra unei valori modice, prețul unui volum în librărie. Pentru că devenim empatici cu ceea ce citim, dar și pentru că materia noastră cenușie nu știe să distingă între realitate și imaginație, orice carte este pentru noi o experiență de viață în plus. Nu degeaba spunea Mario Vargas Llosa „câte cărți citite atâtea vieți trăite”.

    Autocunoaștere – Deși par a fi despre alții, cărțile sunt, de fapt, despre noi. Sunt cea mai scurtă cale către autocunoaștere, cu ele începe călătoria spre sine. Citim, medităm, analizăm și astfel pătrundem în chiar miezul ființei noastre.

    Prieteni noi – Un autor care ne place devine automat prietenul nostru. Îi dăm un „Like” în mintea noastră și știm sigur că el nu ne va considera niciodată „unfriend”. Și ce onoare mai mare să știi că poți fi prietenul atâtor minți strălucite, din toate timpurile, de la necunoscutul autor al „Epopeii lui Ghilgameș” și până la autorii contemporani?

    Plăcere pură – Câte momente de lectură, atâtea momente de plăcere pură. Citim pentru că ne place! Iar dacă asta nu ne-ar face bine sau ar fi interzis suntem convinși că cei mai mulți dintre noi și-ar asuma toate riscurile!

    La mulți ani tuturor celor pentru care cartea înseamnă un lucru fără de care nu înțeleg să trăiască și la cât mai multe volume adunate - în bibliotecă, minte și suflet!

    Articolul Când vine vorba despre cărți, vine vorba despre…. apare prima dată în .


    0 0

    Unul dintre cei mai apreciați autori contemporani de cărți pentru copii, Mark Lowery a lansat cel mai recent roman al său, Călătoria mea cu Charlie. Cartea  a fost primită cu entuziasm atât de cititori, cât și de criticii din Marea Britanie. La doar câteva luni distanță, volumul a apărut și în librăriile românești, publicat de Editura Pandora M în colecția Literati, dedicată cititorilor între 8 și 14 ani.

     Călătoria mea cu Charlie este un roman special, care se distinge între volumele autorului britanic atât prin stilul narativ, cât și prin povestea sa uimitoare. Este o poveste despre dragostea dintre frați, despre devotament și celebrarea unicității ființei umane, scrisă cu umor, dar totodată emoționantă.

    Martin, un băiat de 13 ani și Charlie, fratele lui mai mic, pornesc pe furiș într-o călătorie specială, de 421 de mile (678 de kilometri), din Preston până în vârful peninsulei Cornwall. Cu trenul, autobuzul sau taxiul, burdușiți cu provizii de biscuiți și ciocolată, cei doi băieți sunt hotărâți să mai viziteze o dată portul unde, cu regularitate, își face apariția un delfin – prietenul lor din vacanța petrecută acolo în urmă cu un an.

    „Cartea aceasta este diferită” a mărturisit Mark Lowery pentru blogul britanic de literatură toppsta.com. „Mi-a venit în minte deodată, aproape în forma sa completă. Am avut un soi de vis într-o noapte, când nu puteam dormi și mă perpeleam între starea de veghe și somn. Am «văzut» un delfin care făcea tumbe în apă, când asfințitul cobora peste un sat pescăresc. În vis mai erau doi băieți, care priveau delfinul de pe faleză. Am știut imediat cine erau și ce făceau acolo. Mai departe, povestea lor s-a scris singură”, a adăugat autorul.

    Deși recunoaște că povestea amuzantă și tristă a celor doi frați este una fictivă, scriitorul britanic subliniază că în ea vom descoperi unele dintre lucrurile importante care dau farmec vieții: „Familia, magia naturii și acel moment atât de special când poți contempla un animal în sălbăticie. Am împrumutat însă din copilăria mea și episoade reale de viață – vacanțele cu familia în Cornwall și acel sentiment de aventură pe care-l ai când, la prima oră a dimineții, te urci în tren și te îndrepți spre un loc minunat”.

    „Charlie nu e un copil obișnuit. E unul dintr-un milion. De fapt, e unul dintr-un Charlilion. Că veni vorba, Charlilionul e un cuvânt inventat de el, egal cu infinitate plus unu”, spune Martin.

    Charlie „vede prost cu un ochi, are un cap imens, sforăie ca un hipopotam, se îmbolnăvește des, are gusturi ciudate la mâncare și o memorie oribilă, e mereu fără suflare din cauza astmului, firav și impertinent, nu e în stare să facă nimic de unul singur și nici să se concentreze mai mult de două secunde, cu mintea pe dos și nu pricepe ce este pericolul. Prietenul meu cel mai bun din absolut toată lumea” completează Martin portretul fratelui său.

    Mark Lowery a crescut în Preston, dar acum locuiește lângă Cambridge cu familia sa și este profesor de școală primară. Pe vremuri făcea mult sport – alerga, mergea cu bicicleta, înota citea, dar acum preferă să stea acasă, să schimbe scutece și să-i distreze pe cei trei copii mici ai săi. În timpul rămas încă mai caută o prăjitură care să nu-i placă. Mark Lowery deține un Master în Literatură pentru Copii. Primele două cărți ale sale – Socks Are Not Enough și Pants are Everything au fost nominalizate la Roald Dahl Funny Prize. Este și autorul seriei Roman Garstang (The Jam Doughnut that Ruined my Life, The Chicken Nugget AmbushAttack of the Woolly Jumper, The Great Caravan Catastrophe).

    Articolul Călătoria mea cu Charlie, cartea visată de Mark Lowery cu ochii deschiși apare prima dată în .


    0 0

    Este unul dintre cei mai apreciați și căutați speakeri din lume, editor și prezentator la prestigiosul post CNN, antreprenoare, vlogger și autoare de bestselleruri, însă în spatele acestei cariere impresionante stă o poveste emoționantă despre luptă, autodepășire, greutăți, anxietate și curaj. Mel Robbins povestește în cartea sa Regula de 5 secunde, apărută la editura Lifestyle Publishing, parte a Grupului Editorial Trei, momentele dificile prin care a trecut de-a lungul anilor și cum a învățat să treacă peste ele aplicând acest truc simplu, care nu cere decât voință și perseverență.

     

    Iată 7 lucruri mai puțin știute despre autoare și regula sa:

    1. Înainte să devină cunoscută în toată lumea, Mel a trecut prin perioade dificile, în care s-a confruntat cu probleme grave legate de bani, muncă și căsnicie. „Mă simțeam înfrântă tot timpul.”
    2. Mel a inventat regula de 5 secunde ca un truc pentru a se obișnui să se trezească dimineața imediat ce sună alarma, fără a mai apăsa butonul snooze. O reclamă la TV i-a atras atenția: „pe ecran era imaginea unei lansări de rachetă. Am auzit celebra numărătoare inversă 5-4-3-2-1. Mi-am zis: asta e, mâine dimineață am să mă lansez din pat… ca o rachetă.”
    3. Prima oară când a vorbit în public despre Regulă a fost în 2011, în timpul unei prezentări TEDx intitulate „Cum să nu-ți mai pui singur piedici”. Peste 12 milioane de oameni au urmărit prezentarea. Peste 100.000 de oameni din peste 80 de țări i-au scris lui Mel despre experiențele benefice pe care le-au avut folosind Regula.
    4. Directorii executivi de la unele dintre cele mai respectate branduri din lume folosesc regula ca să-și ajute managerii să se schimbe, să impulsioneze vânzările, să stimuleze echipele și ca să inoveze. Printre companiile care o folosesc se numără Microsoft, Xerox, Johnson&Johnson, Nestle, Marriott, dar și Harvard Business School.
    5. Folosind Regula, Mel și-a vindecat, printre altele, teama de avion.
    6. În 2016 a fost numită cea mai solicitată vorbitoare de sex feminine din America. Are 98 de prezentări într-un an.
    7. Deși folosește constant Regula, Mel mărturisește că nu și-a depășit niciodată temerile și nervozitatea, însă le folosește pur și simplu în avantajul său.

    Regula de 5 secunde, de Mel Robbins, a apărut la editura Lifestyle Publishing. Cartea propune o soluție simplă: o clipă de curaj care poate declanșa un întreg lanț de lucruri benefice în viața noastră.

    Articolul 7 curiozități despre Mel Robbins, autoarea bestsellerului Regula de 5 secunde apare prima dată în .


older | 1 | (Page 2) | 3 | newer