O carte născută în timpul unui zbor Oslo – Sydney: 
„Liliacul”,primul roman al lui Jo Nesbø

Extenuat și sătul de ritmul de viață pe care îl ducea, norvegianul Jo Nesbø a decis să plece într-o vacanță însorită, în Australia. Nu singur, ci alături de un prieten și scopul călătoriei era unul cât se poate de clar: să viziteze cât mai mult din continentul de la capătul lumii. Doar că, în timpul zborului de la Oslo spre Sydney, lui Jo Nesbø i-a venit în minte personajul Harry Hole și nici că i-a mai dat pace. 21 de ani mai târziu de la publicarea romanului Liliacul, apărut și la noi la Editura Trei în colecția Fiction Connection, detectivul Harry Hole este personajul central al unei întregi serii, din care fac parte 11 cărți, iar Jo Nesbø a fost tradus în 50 de limbi și a vândut 40.000.000 de exemplare în întreaga lume.

Considerat de Sunday Times „un debut de serie excepțional”, „Liliacul” a fost scris într-o manieră total atipică pentru Jo Nesbø. Personajul a stăruit în mintea lui atât de puternic, încât, odată ajunsîn Australia, a avut zile în care a scris și 18 ore, dar niciodată mai puțin de12. După vreo două săptămâni, prietenul care îl însoțea a decis să se întoarcă acasă, la soție și copii, mărturisindu-i amuzat lui Jo Nesbø că, din câte se pare, acest Harry devenise un prieten mai bun decât el. Autorul a reușit să construiască un thriller perfect, atent dozat și minuțios detaliat, în care își fac apariția foarte firesc nu doar particularități tipice societății australiene, ci și frânturi din trecut cu o mare încărcătură psihologică. Reiese în carte cât se poate de clar că ea a fost serios documentată, însă totul s-aîntâmplat în același timp cu scrierea ei. „Este singura mea carte în care munca de cercetare și scrisul au mers mână în mână. De obicei mă documentez înainte, nu în timp ce scriu”, a povestit Jo Nesbø.

Marcat de întâlnirea cu un crocodil la acvariul din Sydney,Nesbø i-a dedicat un pasaj întreg în romanul său de debut. „Eram acolo și am observat un bărbat care îi dădea de mâncare. Am vorbit cu unul dintre pazniciși m-au lăsat să mă apropii suficient de mult încât să-mi dau seama că dacă aș mai face un singur pas pe acea ușă, aș deveni cina lui. În timp ce stăteam acolo, el se uita la mine. Era uriaș, avea 7 metri sau cam pe-acolo și se uita pur și simplu la mine. Cumva simt că eu și acel crocodil am făcut atunci un pact: că va apărea în carte”, povestește Jo Nesbø.

Cu toate că a fost scrisă acum mai bine de 20 deani, „Liliacul” este actuală, iar stilul lui Nesbø, unul foarte modern. Până și autorul s-a declarat surprins după ce a recitit-o, la câțiva ani de lapublicare, că e mulțumit de ea, în ciuda faptului că multe lucruri descrise de el s-au mai schimbat între timp. Se temea că se va simți stânjenit, ca atunci când îți recitești un jurnal din adolescență, însă nu a fost deloc așa.

Dincolo de firul clar al romanului – în caredetectivul Harry Hole anchetează uciderea unei norvegience în Australia, „Liliacul” sapă în trecutul lui și dezvăluie treptat, dar în momente cheie, detalii despre viața personală a omului legii. Cât de mult e bântuit de vină, cât de des îî apare în minte întrebarea nerostită ce-arfi fost dacă... și cum, exact atunci când pare că soarta îi surâde din nou, fericirea îi scapă printre degete într-o manieră la fel de șocantă. Printre rânduri, Jo Nesbø își dovedește o abilitate extraordinară de a înțelege lumea în care trăim și încercările fiecărui individ în parte.

De același autor, editura Trei a mai fost publicat și romanul Fiul.

Articolul Liliacul, primul roman scris de Jo Nesbø apare prima dată în .

Cine a citit Tetralogia napolitană, cu siguranță va alege să parcurgă și  Zilele abandonului, romanul Elenei Ferrante recent apărut pe piața românească de carte. Desigur, o apreciam pe scriitoarea italiană pentru forța scriiturii sale, pentru uimitorul talent de povestitoare care te ține captiv în lumea romanului, mult după ce l-ai terminat de citit și pentru complexitatea personajelor sale. Însă, așa cum spuneau jurnaliștii de la The New York Times, nimic „nu te pregătește pentru ferocitatea scrisului ei” din acest ultim volum.

            „Zilele abandonului” este un roman care te răvășește, te izbește cu forța unui uragan. Este o carte dură, care nu își menajează cititorii, șocantă adesea prin violențe de limbaj și descrierea unor violențe fizice, dar în același timp esteo poveste care te lasă într-o stare de perplexitate: doar aparent, Elena Ferrante ne spune o poveste cu o intrigă relativ simplă – o femeie este părăsită de soțul ei, iar cartea descrie modul în care aceasta parcurge „Zilele abandonului”. În fapt, Ferrante propune cititorilor o incursiune în Infern, care ne duce cu gândul la Dante și „Divina Comedie”.  „Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”– mare parte a narațiunii stă sub semnul inscripției de la poarta Infernului descris de Dante. Ghidați de scriitoarea italiană, vom coborâ alături de Olga, protagonista cărții, într-un spațiu al suferinței, urmând să căutăm calea izbăvirii împreună cu ea. Iar la finalul cărții, vom simți că am parcurs o experiență intensă de viață, că am fost într-un montaigne russe emoțional. Vom fi totodată  și răsplătiți – cine trece testul coborârii în Infern iese mai puternic de acolo.

            „Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească.” Această primă frază a romanului conține intriga, dar este și„primul cerc” al Infernului – o minuțioasă și profundă analiză psihologică, o incizie a sufletului protagonistei, pe care cititorii o vor resimți ca pe-o operație fără anestezie. Din această primă frază intuim perfect starea psihică a Olgăi: poate că Mario, soțul ei, un inginer alături de care trăiește de cincisprezece ani, trece doar printr-o criză de moment. Nu poate fi ceva grav, se va rezolva. Și apoi, cât de serios poate fi motivul invocat al despărțirii?„E ca și cum aș cădea în gol. Mi-e teamă de ore, de minute...”

            Fiică a unei croitorese din Napoli, crescută într-o familie cu manifestări emoționale impetuoase, Olga a învățat încă din adolescență să-și controleze reacțiile. În primele zile, pline de neliniști, dar și de o adiere de speranță, Olga se manifestă temperat, până când înțelege că este vorba despre o altă femeie.Treptat, pierde bătălie după bătălie în fața durerii. Scriitoare aspirantă pe vremuri, înainte de a se dedica soțului și celor doi copii, Ilaria și Gianni,Olga încearcă să-și aline suferința scriind lungi scrisori soțului. Speranța ei este că astfel va înțelege și ce a provocat ruptura. Trebuie să existe o cale pentru a îndrepta lucrurile. Scrisul nu are însă efectul cathartic sperat, ci pare doar să confere materialitate celor mai mari angoase ale ei.

            O amintire din copilărie, de când avea opt ani și se juca sub masa de croitoriela care lucrau femeile o tulbură în mod deosebit acum: o vecină întotdeauna cuzâmbetul pe buze, frumoasă este părăsită de soț. Însă odată cu soțul își pierde strălucirea, frumusețea, chiar și numele: când se referă la tragedia ei toți onumesc „sărmana”. În adolescență, Olga detestase astfel de slăbiciuni ale femeilor: „... aceste femei sunt proaste. Doamne culte, înstărite, se spărgeauca niște bibelouri în mâinile bărbaților lor nepăsători”. Iată însă că viața opune în aceeași situație.

            Olga coboară în ritm rapid treptele degradării. Imaginile scenelor de sex dintre soț și amantă derulate pe ecranul minții îi bulucesc la gură cuvinte obscene. Este din ce în ce mai distrasă, se agită mult, fără a face nimic concret. Alteori este cuprinsă de somnolență bruscă, lăsând copiii nemâncați. Este violentă verbal cu prietenii, cunoscuții sau cei care îi ies în cale întâmplător, cu copiii, își dezlănțuie furia asupra lui Otto, câinele-lup al familiei.

            Întreg procesul de degradare psihică, fizică și morală este surprins de Ferrante într-un mod uluitor. Scriitoarea italiană „vede monstruos” (vorba lui Caragiale) cele mai fine mecanisme ale psihicului protagonistei și înregistrează fără cruțare cele mai mici detalii, chiar și cele mai penibile,care o duc pe eroina sa pe ultimele trepte ale umanului.

            Micile întâmplări cotidiene sunt augmentate de percepția bolnavă a Olgăi. Spaimele capătă conturul realității, în timp ce realitatea se sparge în mii de fărâme. Olga este la granița subțire dintre o suferință profundă și patologic.

            O întâmplare fără caracter excepțional o readuce pe femeie la un relativ punct zero. Așa se întâmplă uneori în viață – un mic declic, o interpretare subiectivă a unui eveniment, pur și simplu o descărcare nervoasă pot pune capăt unei agonii. Ce rămâne în urma unui astfel de dezastru trebuie evaluat ulterior.

            Ce ne surprinde la „Zilele abandonului” este nu numai ferocitatea, „virilitatea” (orice epitet am încerca să găsim pare inexact) cu care Ferrante pătrunde încele mai intime zone ale psihicului Olgăi, ci și construcția personajului însine. Mai mult decât un personaj, Olga pare un arhetip, care cuprinde în sine variate ipostaze ale feminității: tânără plină de visuri, soția devotată, mama care a renunțat la sine pentru ceilalți, „sărmana” înșelată, femeia care își dăruiește trupul din disperarea de a găsi răspunsuri.

            Drama pe care o traversează Olga nu este una nemaiîntâlnită. Ne-am obișnuit să o considerăm „banală”, când de fapt e doar frecventă. Este o dramă a existenței pe care Ferrante ne-a făcut să o conștientizăm în toată complexitatea ei: „Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit”. 

            Cartea a fost ecranizată în 2005, în regia lui Roberto Faenza, cu Margherita Buy, LucaZingaretti și Goran Bregovic în rolurile principale.

Articolul Elena Ferrante, „Zilele abandonului” – un roman ca o experiență extremă apare prima dată în .

În perioada sărbătorilor de iarnă am putea să-i dăm un
răspuns prompt lui Jonathan Safran Foer la întrebarea „De ce mâncăm animale” –
pentru că sarmalele din carne de porc sunt tradiționale, pentru că nu ne putem
imagina nici cârnați, nici caltaboși preparați din legume, că pentru șoric –
oricât am căuta un substitut în lumea vegetală – nu avem cum să găsim. Însă, în
cel mai recent volum al său apărut pe piața românească, Jonathan Safran Foer nu
ne adresează o întrebare, ci își construiește o argumentație (impresionant de)
solidă referitor la alegerea sa de a evita produsele din carne. Cât despre
motivele ce țin de sfera emoțională sau de plăcerea resimțită de papilele
gustative atunci când savurăm „bunătăți”, Foer le înțelege foarte bine.
Mărturisește că a trecut și el pe-acolo: puiul cu morcov al bunicii lui a fost
întotdeauna o mâncare cu o poveste specială și un preparat care nu putea fi
refuzat în ciuda convingerilor sale. Și tot în pofida acestora, scriitorul
american recunoaște că mirosul grătarului din vecini îi excită papilele
gustative și au existat și cazuri când în aeroport s-a trezit cu o pungă cu McNuggets
în brațe.

            Faptul
că Safran Foer realizează în „De ce mâncăm animale” o investigație apropiată de
cea jurnalistică însă îmbrăcată în haina unei confesiuni atât de oneste îi face
și pe cei mai îndârjiți omnivori să nu refuze lectura acestui volum. La urma
urmei, Foer este onest: cu această carte prezintă – celor care vor să afle –
câteva lucruri mai puțin știute despre industria cărnii din Statele Unite,
fermele sau pescuitul industrial. Ridică însă în mod convingător și o problemă
de moralitate: situația din fermele industriale seamănă mai mult cu un genocid,
este vorba despre cruzime gratuită, manipulare genetică, distrugerea planetei,
pescuitul industrial folosește un arsenal apropiat celui utilizat de militari.
Merită încurajată o astfel de situație? Ce alegem să oferim copiilor noștri nu
numai în ce privește alimentația, ci și a respectului pentru lumea în care
trăim? Acestea sunt premisele de la care pornește Safran Foer în volumul „De ce
mâncăm animale”. Fermieri, nutriționiști sau activiști pentru un tratament
lipsit de cruzime în ce privește animalele au un cuvânt de spus în cartea
semnată de Jonathan Safran Foer.  

            Autorul
bestsellerului „Totul este iluminat” își construiește pledoaria rotund, amintind
un personaj memorabil: bunica sa, supraviețuitoare a celui de-al doilea război
mondial, a foametei și mizeriei prin care a trebuit să treacă. „Bunica a
supraviețuit celui de-al doilea război mondial desculță și hrănindu-se cu
resturi: cartofi putreziți, rămășițe de carne, de piele, de cartilagii. (...)
Cincizeci de ani mai târziu, în America, noi mâncăm doar ce ne place. Rafturile
din cămară sunt pline de alimente cumpărate dintr-un capriciu și la prețuri
piperate sau de alimente de care nu avem nevoie. Iar când le expiră termenul de
valabilitate, le aruncăm fără măcar să le mai mirosim. Hrana nu este una dintre
grijile noastre” spune Foer. Însă tot de la bunica, scriitorul a aflat și
următoarea poveste. Spre sfârșitul războiului, văzând starea deplorabilă în
care se afla bunica lui Foer, un fermier rus i-a dăruit acesteia o bucată de
carne de porc, pe care ea nu a mâncat-o. „Cum adică nu ai mâncat-o?” a întrebat
scriitorul. „Era carne de porc. Nu mănânc niciodată carne de porc. (...) – Din
cauză că nu era cușer? –Bineînțeles. - Nici măcar pentru a-ți salva viața? - Dacă
nu contează nimic pentru tine, atunci nu mai e nimic de salvat” i-a răspuns
bunica.

            Acesta este și motivul pentru care Foer, care a cochetat ani de zile cu vegetarianismul, a hotărât să renunțe la carne, când s-a născut fiul său. Problema morală care a declanșat investigația jurnalistică demarată de Foer este, pe de-o parte, responsabilitatea față de modul în care sunt tratate animalele. În pagini cutremurătoare, scriitorul arată cum sunt tratate păsările în fermele industriale. Suntem convinși că americanii care au citit cartea lui Foer privesc acum curcanul de la Masa Recunoștinței cu alți ochi. Asta pentru că aceste păsări, crescute acum în ferme industriale în proporție de peste 90%, nu au văzut niciodată cerul, nici iarba, nu pot zbura și nici nu se mai pot reproduce decât în mod artificial. Iar situația nu este mai bună nici în cazul puilor, porcilor sau peștilor, vânați cu armament de război.

            Cu
fair play, Foer prezintă și punctul de vedere al părții „adverse” – dacă
animalele nu ar fi supuse modificărilor genetice și crescute în condițiile
improprii din fermele industriale cum ar putea fi hrănită, la prețuri decente,
populația planetei? Oare bolile provocate de malnutriție nu ar fi la fel de
rele?

            Lăsăm
concluziile acestei dezbateri, extrem de bine documentate, pe seama
cititorilor. Fiecare va decide pentru el. Însă, datorită cărții lui Foer, în
perfectă cunoștință de cauză.

            Cartea
este foarte dură pe alocuri, pentru că descrie în amănunt tratamentul care este
aplicat animalelor. Natalie Portman, spre exemplu, a devenit o activistă vegană
după lectura cărții lui Foer. Un documentar inspirat de această carte a fost
lansat la începutul acestui an.

Articolul De vorbă cu Jonathan Safran Foer despre „De ce mâncăm animale” apare prima dată în .

„Un roman șocant!”, „Niciun bărbat nu ar fi îndrăznit
să scrie ce a scris ea!” – acestea au fost reacțiile față de romanul „În
grădina căpcăunului” de Leila Slimani, prima scriitoare care a câștigat premiul
„La Mamounia” (echivalentul premiului Goncourt în Maroc) cu o carte care
abordează un subiect revoluționar pentru o autoare de origine marocană:
dependența de sex la femei.

            „Romanul
modern debutează cu Madame Bovary al
lui Flaubert. Este În grădina căpcăunului
o Madame Bovary modernă?” se întreba
scriitorul american Douglas Kennedy, membru al juriului care decernează premiul
„La Mamounia”. „Stilul este clinic, gol de orice intenție moralizatoare. Este o
carte despre plictiseala ucigătoare a cotidianului, despre nihilism și apetitul
pentru pericol” comenta același scriitor.

            Cu „În
grădina căpcăunului”, Leila Slimani a marcat un debut spectaculos, iar traseul
său a continuat la aceleași standarde înalte: în 2016, cel de-al doilea roman,
„Cântec lin”, îi aducea autoarei prestigiosul premiu Goncourt. 

            Publicat
în limba română la sfârșitul anului trecut de editura Pandora M, „În
grădina căpcăunului” este o carte cu adevărat îndrăzneață pentru o autoare
nord-africană.  Scriitorul congolez Alain
Mabanckou, la rândul său câștigător al premiului La Mamounia observa că
editorii din această zonă a lumii se așteaptă ca scriitorii nord-africani să
scrie despre „dune de nisip și cămile”. „Niciun bărbat nu ar fi îndrăznit să
scrie ce a scris ea. Este un roman de debut extraordinar” remarca Alain
Mabanckou.

            Slimani
a mărturisit hotărârea ei fermă de a fi fidelă propriilor principii: „Autorii
au o naționalitate; cărțile, nu. Alegerea pe care am făcut-o a fost aproape
politică. Și eu sunt interesată de identitatea națională și Islam – lumea se
așteaptă să scriem despre asta. Dar trebuie să existe cineva care să contrazică
aceste așteptări. Pentru scriitorii nord-africani e important să demonstreze că
au și alte lucruri de spus”. Iar ce a avut de spus Leila Slimani în romanul „În
grădina căpcăunului” s-a dovedit un subiect exploziv. Poate pentru europeni sau
americani dependența de sex este doar o temă cu un ușor iz picant. Într-o țară
musulmană însă, situația este cu totul alta. A explicat chiar autoarea într-un
interviu pentru Irish Times: „Când
privezi persoanele tinere de sexualitate, le alienezi. Dreptul la sexualitate
este fundamental. În Maroc, sexul în afara căsătoriei este pedepsit cu
închisoare. Homosexualitatea și avortul sunt ilegale. Copilul unei mame
necăsătorite nu are dreptul la un nume de familie – din punct de vedere legal,
nu există!”. În aceste condiții, e de înțeles stupoarea multora la aflarea
veștii că Slimani a câștigat cea mai înaltă distincție literară marocană cu
romanul „În grădina căpcăunului”. Deși este cunoscut faptul că „La Mamounia”
încurajează valorile literare autentice și libertatea de expresie, mulți se
îndoiesc că vreun editor marocan s-ar încumeta să publice vreodată cartea. „În
grădina căpcăunului” a fost lansat în Franța, de prestigioasa editură
Gallimard, în 2014.

            Adele,
o tânără jurnalistă, soția unui medic și mama unui băiețel, este protagonista
romanului care debutează în forță: „S-a făcut o săptămână de când rezistă. O
săptămână de când n-a cedat. Adele a fost cuminte. (...) Dar, în noaptea asta,
a visat iar și n-a mai putut să adoarmă la loc. (...) Adele nu se mai poate
gândi decât la asta. (...) De îndată ce închide ochii, aude zgomotele,
suspinele, urletele, loviturile. Un bărbat gol care gâfâie, o femeie care are
orgasm”. După o săptămână în care s-a luptat cu sine însăși, Adele are simptome
similare dependenților de alcool sau droguri. Întreaga ei viață este
subordonată nevoii de sex, care o obligă să facă o echilibristică periculoasă
în relația cu soțul și copilul, dar și la slujbă, unde ajunge adesea cu
întârziere, după o partidă matinală de sex.

            „N-ar
vrea să fie altceva decât un obiect în mijlocul unei hoarde, să fie devorată,
suptă, înghițită cu totul. Să fie ciupită de sâni, mușcată de abdomen. Vrea să
fie o păpușă în grădina unui căpcăun”. Treptat, Adele pierde total controlul
asupra vieții ei. În agenda telefonică pe care o ascunde de soț, Adele are
trecute numele partenerilor de „reprize” sexuale, care, cel mai adesea, sunt
lipsite de tandrețe, bucurie și chiar plăcere. S-a spus despre Leila Slimani că
descrie într-un mod „clinic” modul în care Adele este înghițită de dorința
sexuală și poate acesta este cel mai potrivit cuvânt. În descrieri impersonale,
ca și când ar fi surprinse de o cameră de luat vederi, Slimani surprinde scene
cutremurătoare – ca aceea când Adele, după o partidă de sex stropită cu
șampanie și cocaină, se trezește cu capul într-o scrumieră, se târăște „în
patru labe” la baie să vomite, iar trupul îi este tot plin de sânge și răni.
Ceruse să fie lovită. Și chiar dacă partenerul fusese la început ezitant, noua
senzație îi stârnise până la urmă entuziasmul. Nimic feminin, nici măcar
omenesc nu pare să mai existe în Adele. „Este o carte despre dependență” explică
Slimani. „O carte care ridică întrebarea: poate dragostea supraviețui
trădării?”

            Scriitoarea
de origine marocană a mărturisit și cum i-a venit ideea acestui roman: „În mai
2011, tocmai îl născusem pe băiatul meu. Într-o noapte, pe când îl alăptam, am
văzut la televizor știrea că Dominique Strauss-Kahn a fost arestat la New York.
Toate ziarele au început să publice articole despre dependența de sex, ca și
când ar fi fost o boală. Niciunul dintre aceste articole însă nu vorbea despre
dependența de sex la femei. Am citit cărți de psihiatrie, am intrat pe forumuri
unde dependentele de sex își povesteau una alteia suferințele, ca alcoolicii
sau dependenții de droguri”.

            Un autor cu un stil atât de vizual și subiecte ofertante nu putea lăsa indiferentă lumea cinematografică. Un film inspirat de romanul „Cântec lin” va avea premiera la finalul acestui an în Franța și, după cum dezvăluie presa din Marrakech, drepturile pentru ecranizarea romanului de debut, „În grădina căpcăunului”, au fost deja achiziționate.

Articolul „În grădina căpcăunului” de Leila Slimani, o „Madame Bovary modernă”? apare prima dată în .

Ziua în care se nasc frații gemeni
înseamnă pentru primii cinci copii ai familiei Foss sfârșitul vieții lor, așa
cum o știau până atunci. Săraci, dar fericiți că se au unul pe altul, membrii familiei
Foss locuiesc la bordul unei case plutitoare de pe Mississippi. Pentru că mama nu
poate naște acasă și trebuie transportată de urgență la spital, copiii rămân
singuri, iar asta este ocazia perfectă pentru străinii care vin, îi iau cu
forța și îi duc la un orfelinat din Tennessee. Rill, fetița cea mai mare, deși
are doar 12 ani, se vede nevoită să devină mama celorlalți frați ai ei, să le
poarte de grijă și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și ține familia unită
și ferită de abuzuri. Aceasta este, pe scurt, povestea romanului Înainte
să fim ai voștri, scris de Lisa Wingate, apărut de curând la Editura Trei, în colecția Fiction
Connection.

Romanul Lisei Wingate este cu atât mai tulburător cu cât se bazează pe fapte
reale, petrecute vreme de 30 de ani, din 1920 până în 1950. Georgia Tann,
femeia care se afla în fruntea filialei din Memphis a Societății Casa de Copii
din Tennessee, a coordonat o rețea responsabilă de multe răpiri greu de
imaginat. Țintele predilecte erau mamele singure, părinții nevoiași, femeile
aflate în instituții psihiatrice și cei care căutau ajutor prin serviciile de
asistență socială sau clinicile maternităților.

Copii care au stat o vreme în custodia
orfelinatului au povestit că au fost luați de pe verandele caselor, de pe
marginea drumului când se duceau la școală sau de pe casele plutitoare de pe
râu. Așadar, copiii celor care erau săraci și locuiau sau se opreau în
apropiere de Memphis erau în pericol. După o scurtă vreme petrecută în orfelinat,
copiii erau trimiși pentru adopții profitabile în afara statului. Și mai crunt
este că, din cauza abuzurilor, neglijenței și îngrijirii medicale neadecvate,
mulți micuți și-au pierdut viața. Estimările sunt dureroase: numărul celor care
au dispărut pur și simplu în grija Georgiei Tann ajunge la 500, iar alte mii
n-au mai fost de găsit în urma unor adopții realizate pentru profit, în cursul
cărora au fost modificate nume și acte de naștere pentru a împiedica familiile
naturale să le mai dea de urmă.

Romanul revoltător și dureros al Lisei Wingate s-a vândut în peste
1.000.000 de exemplare, a figurat pe lista de bestselleruri New York Times timp
de peste zece luni și a primit Goodreads Choice Award pentru roman istoric. Felul
în care sunt dezvăluite detaliile, construcția impecabilă a poveștii și
misterul menținut până la final fac din romanul Lisei Wingate unul de neratat. De
altfel, The Huffington Post l-a numit „una dintre cele mai bune cărți ale
anului 2017. E imposibil să nu fii absorbit de acest roman aproape perfect”,
iar People a spus că este „o poveste emoționantă despre destrămarea și
reîntregirea unei familii, despre dragostea fraternă și povara secretelor”. Lisa
Wingate e
fostă jurnalistă, speaker motivational și a scris peste 30 de romane, care au fost traduse în
peste 35 de limbi și nominalizate la numeroase premii. 

Articolul Înainte să fim ai voștri, destinul frânt al unor frați răpiți apare prima dată în .

            Când Jo
Nesbø avea 13 ani și se afla la o școală de pe coasta de vest a Norvegiei a
trebuit să scrie o compunere cu titlul „O plimbare în pădure”. Cei mai mulți
copii din clasă au scris de picnicuri, păsări și flori, despre cât de
distractiv este să te cațeri în copaci. Jo Nesbø a avut o altă abordare - atât
de personală încât a stârnit îngrijorarea profesorei, care i-a convocat de
urgență mama la școală. „Practic, nimeni nu se mai întorcea din pădure” a
povestit Jo Nesbø pentru publicația britanică „The Independent”. „Într-un fel
sau altul, toți mureau. Atunci am început să realizez că sunt o persoană
ciudată. Însă, partea bună pe măsură ce îmbătrânești e că înțelegi că-i absolut
normal să fii anormal” mai spune scriitorul norvegian.

             Acest mod particular de a vedea lucrurile i-a
adus lui Jo Nesbø succesul peste ani. Traduse în 50 de limbi și vândute în
peste 40 de milioane de exemplare la nivel mondial, romanele lui Nesbø au
ridicat genul crime la nivelul excelenței. „Sânge pe
zăpadă”, „Liliacul”,
„Fiul” sunt
doar câteva dintre romanele scriitorului norvegian publicate în România de Editura Trei. Și tot lui Nesbø îi datorăm
seria Harry Hole, unul dintre cele mai populare personaje ale genului crime.

            Jo
Nesbø este unul dintre marii maeștri contemporani ai condeiului, un autor
prolific și de succes, un om de la care avem multe de învățat. Mulți dintre
cititorii romanelor sale s-au întrebat care sunt ritualurile lui de scris și
cum își găsește inspirația. Misterul l-a devoalat chiar Jo Nesbø într-un
articol pentru LitHub.com, în care mărturisește că a găsit locul ideal pentru
scris.

            „Cu
ani în urmă, am cumpărat un apartament uriaș, într-o mansardă veche, cu o
vedere superbă spre coastele dealurilor din Oslo. Mi-am cumpărat un birou masiv,
făcut la comandă, special pentru mine. Pereții erau plini de rafturi cu cărți,
aveam un computer, muzica preferată la îndemână și niște boxe grozave. Mai am
acolo un expresor, o canapea uriașă, televizor, frigider și o chitară. Și sunt
singura persoană care folosește acea casă! Locul ideal pentru scris”.  

            Drept
urmare, în fiecare dimineață, Jo Nesbø privește lung în urma sa
„locul ideal pentru scris”, își ia notițele și laptopul și pornește spre
cafeneaua în care obișnuiește să scrie de 15 ani – un loc modest, cu doar două
mese la capătul unui coridor lung, cu clienți „de-ai casei”, care se cunosc
unul pe altul și își înțeleg tabieturile. Uneori se întâmplă ca masa la care
scrie de obicei Jo Nesbø să fie ocupată. După un schimb de politețuri și
insistențe de genul „dar vă rog...”, „nu trebuie să vă deranjați...”,
scriitorul norvegian acceptă oferta de a-i fi eliberat locul preferat: „Ei
bine, în acest caz...”. Și își instalează prompt laptopul la masa de scris
obișnuită.   

            Dacă
nu i se face această ofertă, Nesbø recunoaște că e gata să împartă orice altă
masă cu clienții cafenelei. Se poartă respectuos și civilizat cu aceștia și
chiar le zâmbește: „Dar zâmbetul meu nu este unul cald, ci mai degrabă unul care
le spune că urmez regulile etichetei comune, dar aș prefera să plece imediat
ce-și termină cafeaua. Iar dacă lucrează, mai bine să își găsească o altă
masă”.

            Așadar,
care este locul ideal pentru scris în concepția lui Jo Nesbø? Se pare că acela
în care te simți bine și nu – paradoxal – cel care îți oferă tot confortul.
Scriitorul ne lămurește: „N-am idee de ce se întâmplă să fie tocmai această
cafenea. N-are nimic special, iar iarna este chiar puțin umed și rece înăuntru.
Dar au o cafea bună. Și am scris niște chestii grozave acolo!”.

Articolul Scriitorul Jo Nesbø a descoperit locul ideal pentru scris! apare prima dată în .

Mă bucură orice inițiativă de promovare a cărților și de împrietenire a publicului cu autorii lor. Prin urmare, salut inițiativa scriitoarei Oana Arion de a demara campania #Fiidiferit #Citește, în cadrul căreia vor fi organizate pe tot parcursul anului o serie de evenimente și întâlniri ale publicului, în special cel tânăr, cu scriitori români contemporani.

Sunt încântată să fac parte din rândul celor 12 scriitoare care vor merge în liceele bucureștene pentru a sta de vorbă cu tinerii despre cărți și lectură, iar din această experiență sunt convinsă că vom avea de câștigat și unii și ceilalți. De-a lungul timpului, am mai participat la câteva evenimente în curtea liceului în care am învățat, dar nu am mai intrat într-o clasă de la absolvire. Așadar, sunt convinsă că emoțiile vor fi uriașe în momentul în care voi păși din nou în liceul adolescenței mele, Școala Centrală acum (pe vremuri „Zoia Kosmodemianskaia”). Mă aștept să-i întâlnesc pe tinerii de azi, pasionați de literatură, dar și la o reîntâlnire cu mine, cea de  la 15 ani.

Las aici lista scriitoarelor ce au ales să se implice în Campania Fii diferit, citește!  organizată de Editura UP – Unconventional Publishing, :

1. Oana Arion
2. Monica Ramirez
3. Laura Nureldin
4. Cristina Nemerovschi
5. Corina Ozon
6. Anamaria Ionescu
7. Camelia Cavadia
8. Theo Anghel
9. Iulia Ioniță
10. Cristina Andone
11. Raluca Iorga
12. Natașa Alina Culea.

Evenimentele sunt organizate în colaborare
cu editurile: Tritonic, Trei, Herg Benet, Univers și Quantum
Publishers.

Primele evenimente ale anului 2019:

• 25 februarie – Theo Anghel (ora 14:00, Liceul Teoretic C.A.
  Rosetti)
• 27 februarie – Monica Ramirez (ora 13:30, Liceul Teoretic Dante
  Alighieri Bucuresti)
• 5 martie – Laura Nureldin (ora 11:30, Liceul Teoretic „Nicolae
  Iorga”, Bucuresti, sector 1

AL DOILEA PROIECT: CLUBUL DE LECTURĂ

Un al proiect din cadrul aceleiași campanii îl reprezintă Clubul de lectură: Eu citesc! Acesta se va
desfășura periodic, în colaborare cu Literatura pe tocuri în
cafeneaua Lente din București. Și aici
sunt invitați scriitori care vor dezbate subiecte literare și vor interacționa
activ cu cititorii. Înscrierile se fac la adresa de contact@edituraup.ro sau la
numărul de telefon 0742881416.

Primele întâlniri din cadrul Clubului de lectură:

• 20 februarie – „Fugi” de Oana Arion
• 27 februarie – „OPS Files: Intelligenex” de Monica Ramirez
• 6 martie – „Păcatele fiului” de Theo Anghel
• 13 martie – „Revertis” de Laura Nureldin

Și pentru că
am fost curioasă să știu cu ce gânduri s-au implicat scriitoarele în acest proiect,
ce așteptări au și cu ce sentimente se întorc pe băncile școlii, le-am rugat
să-mi spună câteva cuvinte. Iată ce mi-au declarat:

Cristina Nemerovschi

De-a
lungul timpului, am dus de multe ori romanele mele în
licee și de fiecare dată am avut parte de experiențe frumoase. Tinerii mi-au
mărturisit că simt nevoie să facă mai îndeaproape cunoștință cu literatura vie
de astăzi, scrisă de oameni care trăiesc în același timp cu ei și surprind
exact spiritul României din zilele noastre. De aceea, m-a bucurat foarte mult
campania #fii diferit #citește, inițiată de Oana Arion, mai ales că include
autori cu stiluri diferite, acoperind o paletă largă de gusturi. Aștept cu
nerăbdare întâlnirile cu liceenii! Sunt evenimente din care cu toții ieșim mai
bogați, mai întineriți și cu mai multă inspirație pentru proiecte viitoare.

Laura Nureldin:

Cum să zici „nu” când Oana
Arion te-ntreabă dacă vrei să participi la un proiect „născut” de ea? Păi voi
știți ce idei faine are?

#fiidiferit
#citește nu face excepție, dar e excepțional. Mi se pare atât, dar atât de
mișto să mă-ntorc la liceu, la liceul MEU, la „Nicolae Iorga” și să vorbesc cu
copiii de acum.

Mai ales că,
deși am absolvit acum douăzeci de ani, n-am crescut prea mult. Undeva, în
adultul ăsta chipurile responsabil pe nume Laura Nureldin, există o adolescentă
care ascultă muzică la maximum în căști, visează cu ochii deschiși, crede în
supranatural, în iubire, în povești și în faptul că fiecare zi e un dar.

Wait... am
zis „undeva, în adultul ăsta responsabil”? Scratch that. Acum, când scriu asta,
sunt cu căștile pe urechi, ascult muzică la maximum și cred în toate trăsnăile
pe care le-am înșirat mai sus.

O să vă zic
un secret: șmecheria nu e să crești, ci să-i păcălești pe ceilalți că ai
crescut.

Dacă am
emoții? Vai de mine... Da! Chiar am emoții, pentru că, în clipa asta, simt că
întâlnirea mea cu liceenii e, de fapt, întâlnirea mea cu mine, așa cum eram
acum 20 de ani. Adică aproape la fel.

Și abia
aștept să-mi spun mie, reflectată în zeci de perechi de ochi de adolescenți, că
e OK să visez. Că e OK să cred în povești. Că e OK să le transform în
realitate.

Poveștile și
visurile înseamnă viață. Restul e mucava.

Corina Ozon

„Am răspuns cu plăcere invitației Oanei Arion de a face
parte din acest proiect, care vizează în primul rând solidaritatea
scriitorilor. Până la urmă, toți ce care scriem ne dorim să fim citiți, iar
genul acesta de lecturi în licee sper să fie o extensie fresh la bibliografia
obligatorie. Personal, abia aștept să demareze și să cuprindă cât mai multe
școli. Din experiența mea, știu că tinerii sunt deschiși oricărei provocări
dacă îi cunosc dinainte utilitatea. Și probabil de aici ar trebui să începem și
în privința lecturii. Le urez mult succes celor implicați și am speranța că nu
va fi un simplu experiment.”

Theo Anghel:

Proiectul inițiat de Oana Arion mi s-a părut încă de
la început genial gândit. Tururile prin liceele bucureștene,
book-cluburile  în care să se discute
despre cărți într-o manieră relaxată pot fi un început în a-i atrage pe români
spre literatura contemporană autohtonă.

Cum am participat deja la primul eveniment al acestui
proiect și am avut „the time of my life” alături de alți scriitori, bloggeri de
carte sau cititori, am primit confirmarea că suntem pe drumul cel bun. E un
prim pas, dar așa încep toate marile aventuri.

Emoțiile există, fiindcă e vorba de carte, iar carte
înseamnă pasiune. N-ai cum să fii în preajma pasiunii fără emoție.

Aștept cu nerăbdare următorul eveniment. Îi descopăr
pe confrații într-ale peniței în toată umanitatea și splendoarea din sufletul
lor de artiști.

Natașa Alina Culea:

M-am alăturat acestei efervescente inițiative, deoarece am
certitudinea că publicul tânăr își dorește mai mult ca oricând apropierea de
scriitorul român. Această campanie curajoasă va fi liantul de care vorbesc. Noi
scriem pentru cititori și este momentul să sosim și noi odată cu cartea pentru
a oferi o experiență livrescă exhaustivă. Un moment „istoric” literar
emoționant!

Iulia Ioniță

Când aveam șaisprezece ani și scriam la prima mea carte, „Flori în păr”, habar nu aveam în ce urma să mă bag. Rămân la un statement în care voi crede pentru tot restul vieții, anume că viitorul literaturii este ca autorii să se susțină, să se înțeleagă și să facă lucruri împreună. Ca în orice industrie, mică sau mare, e frumos că avem loc unul de altul, că realizăm cât de diferiți suntem, că doar suntem artiști, și sunt foarte mândră că fac parte dintr-un asemenea proiect care, în fond, asta are la bază. E minunat să ai oameni frumoși lângă tine!

Oricine m-a cunoscut știe prea bine că am niște emoții uriașe, cu care mă confrunt de fiecare dată, însă energia publicului mereu mă ajută să trec peste, iar când oamenii se adună pentru ceva ce tu ai creat, știi că merită, în totalitate.

Suntem la primul nivel și cred și sper ca, pe viitor, acest proiect să crească și să fie ceva la ordinea zilei. Mă numesc Iulia Ioniță și abia aștept să vă cunosc!

Articolul #Fii diferit, #citește! apare prima dată în .

Reducerea concentrării și a atenției, tulburări de somn,
diminuarea apetitului alimentar, dorința de izolare, amorțeală emoțională. Dincolo
de listarea clinică a simptomelor depresiei, aceasta aduce cu sine o tristețe adâncă și o lipsă de sens. Sentimentul inutilității și
incapacitatea de a vedea un viitor, de a face planuri. Dar, după cum subliniază
Johann Hari în cartea Legături
pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, publicată
la Editura Trei, depresia este mai mult decât tristețe. Mai mult decât
nefericire. „(...) ori de câte ori scriam despre depresie şi anxietate, începeam prin a explica un
lucru: nu vorbesc despre
nefericire. Nefericirea şi depresia sunt două lucruri complet diferite. Nu
există nimic mai enervant pentru o persoană depri­mată decât să i se spună să
se înveselească sau să i se ofere soluţii dră­guţe, de parcă ar avea, pur şi
simplu, o săptămână mai proastă. E ca și cum ți s‑ar spune să te înveselești
mergând să dansezi, după ce tocmai ți‑ai rupt ambele picioare.”

Abordarea sa, diferită de ceea ce s-a scris până acum
despre depresie, izvorăște, în primul rând, din propria sa experiență. Din
lupta cu boala, din încercarea de a înțelege și a găsi pentru sine o formă mai
bună de adaptare. Autorul și jurnalistul britanic Johann
Hari s-a născut în 1979 la  Glasgow, în Scoția și locuiește în Londra. A absolvit Cambridge University, cu dublă
specializare, în Științe sociale și Știinte politice, în 2001. A scris pentru
unele dintre cele mai prestigioase publicații, incluzând New York
Times, Los Angeles Times, the Guardian, Spectator, the New Republic, the
Nation, Slate, El Mundo, Le Monde Diplomatique, the Melbourne Age și Politico. A fost, de asemenea, editorialist la The
Independent timp de nouă ani. Și suferă
de depresie încă din copilărie.

A crezut, până la 31 de ani, când a renunțat să mai ia
pastile, că a găsit o formă de echilibru în tratamentul cu medicamente și în
explicația potrivit căreia creierul lui are o disfuncție, manifestată printr-un
dezechilibru chimic. „Aveam optsprezece ani când
am înghiţit primul antidepresiv. Stăteam în soarele englezesc, slab, în faţa
unei farmacii dintr‑un centru comer­cial din Londra. Tableta era mică şi albă
şi, înghiţind‑o, am simţit‑o ca pe un sărut chimic. În acea dimineaţă, fusesem
la doctor. I‑am explicat că îmi era greu să îmi amintesc o zi în care nu am
simţit un bocet prelung de plâns izvorând din mine”, adăugând că disfuncția
creierului, cauzată de deficitul de serotonină și tratamentul medicamentos au
reprezentat pentru el o poveste care îi plăcea. Pentru că „după părerea mea avea sens. Și mă ghida prin viață”.

            Însă, pe lângă efectele secundare
ale medicamentelor, a descoperit că momentele de tristețe copleșitoare se
întoarceau. Starea de deprimare, de inadaptare și gândurile negative la fel. Și
dozele medicamentelor creșteau. Gândul că existau și alte cauze însemna și
confruntarea cu o certitudine a unei soluții care brusc se destrăma.

„Însă tot amânam examinarea acestei chestiuni. Odată ce
te opreşti la o anumită poveste despre durerea ta, eziţi să o pui la îndoială.
Era ca o lesă pe care i‑o pusesem suferinţei mele, pentru a o ţine sub control.
Mă temeam că, dacă tulburam povestea pe care o acceptasem atâta timp, durerea
ar fi devenit ca un animal scăpat din lanţ şi m‑ar fi atacat cu ferocitate.” Dar a hotărât că nu mai putea continua așa. Și
că are nevoie de răspunsuri.

Așa a început una
dintre cele mai frumoase călătorii despre sine și ceilalți, un demers
transformat într-o carte, „Legături pierdute”, scrisă pe înțelesul tuturor și
de folos atât specialiștilor în domeniul sănătății, a medicilor, psihologilor,
dar mai ales oamenilor care vor să înțeleagă mai mult. Și să descopere că nu
sunt singuri și că soluțiile sunt reale.

În lupta sa cu depresia și anxietatea a călătorit 64.000 km timp de 3
ani, a realizat mai mult de 200 de interviuri în toată lumea atât cu
specialiști și oameni de știință, cât și cu oameni obișnuiți, chinuiți de
aceeași suferință.

Mai
târziu a înțeles că această teorie chimică, deși se numără printre cele mai
frecvente, nu este cea reală. Nu este cea aplicabilă tuturor și sursa acestor
stări. Ci, mai degrabă, o cauză a lor. O poveste acceptată cu greu. „Nu a fost o călătorie uşoară pentru mine.
După cum veţi vedea, mă agăţam în continuare de vechea mea poveste, conform
căreia depresia era provocată de creierul meu defect. Mă luptam pentru ea. O
bună perioadă, am refuzat să văd dovezile care mi se prezentau. Nu a fost o
trecere simplă către un alt mod de gândire. A fost o luptă.”

Însă,
în urma acestei călătorii, Johann Hari a descoperit și structurat alte șapte
cauze ale depresiei, dar și șapte soluții pentru ele. Care sunt acestea și de
ce depresia ne afectează din ce în ce mult, indiferent de vârstă, categorie
socială și nivel de trai, toți cei interesați de subiect pot afla citind
povestea acestor „Legături pierdute”, carte aclamată în toată lumea și
publicată în România de Editura
Trei.

Articolul Jurnalistul Johann Hari vorbește despre speranță și soluții reale în cartea sa, „Legături pierdute” apare prima dată în .

După apariția romanului Fata și noaptea, publicat în România de Editura Trei, Guillaume Musso a fost copleșit de laude din partea criticilor, care nu au contenit să scrie în cei mai elogioși termeni despre această carte. „Un eveniment! O carte formidabilă", a titrat TV5 Monde. „Magistral scris! Guillaume Musso își construiește personajele mai bine ca niciodată, conferindu-le multă profunzime psihologică", a spus RTL, în timp ce revista ELLE a considerat că acesta este „romanul pe care îl așteptau toți fanii lui Musso".

Musso este unul
dintre cei mai apreciați și prolifici autori din Franța. Până la vârsta de 45
de ani, el a scris 16 romane, care au fost deja traduse în peste 40 limbi și
vândute în peste 11 milioane de exemplare în întreaga lume.

Ultimul thriller semnat de Guillaume Musso, Fata
și noaptea, a fost publicat în 2018 în Franța și, la numai
câteva luni distanță, a fost lansat și în România, publicat de Editura Trei.

Pe site-ul oficial, www.guillaumemusso.com, autorul
mărturisește că nu a iubit întotdeauna cărțile, deși mereu s-a aflat în proximitatea
lor pentru că mama lui era bibliotecară. Lectura i se părea un obicei
plictisitor, dacă nu era vorba despre un volum de bandă desenată. Însă, la
vârsta de 10 ani, o carte i-a schimbat viața: „La răscruce de vânturi” de Emily
Bronte. Cu ajutorul scriitoarei britanice, Musso a descoperit o lume
fascinantă, de care s-a îndrăgostit. „Din acel moment, mi-am petrecut cea mai
mare parte a verilor stând într-un colț al bibliotecii și citind, în loc să mă
duc la plajă!”, mărturisește scriitorul, care e convins că „din această
dragoste de lectură s-a născut dorința mea de a scrie”.

Însă lucrurile nu s-au petrecut imediat. La 19 ani, Musso a plecat în
vacanță la New York și s-a îndrăgostit de metropola americană. A decis să mai rămână
câteva luni acolo, câștigându-și existența ca vânzător de înghețată. S-a întors
acasă în Franța, cu multe idei de romane, care așteptau să fie scrise, iar cititorii pot vedea cu
ușurință influența pe care a avut-o America asupra lui, acțiunea din cele mai
multe dintre cărțile sale fiind plasată în Statele Unite ale Americi. Și-a luat diploma în ştiinţe economice la Universitatea din Nisa și a
lucrat ani buni ca profesor de economie şi ştiinţe sociale.

Romanul său de
debut, Skidamarink, a apărut în 2001, dar succesul de public a venit trei
ani mai târziu, cu cel de-al doilea roman, Et
après..., care a înregistrat vânzări de peste un million de exemplare numai
în Franța, fiind ecranizat de Gilles Bourdos, cu John Malkovich și Evangeline
Lilly în rolurile principale.  

„Anaïs Nin spunea că ea crede că scriem pentru a crea o lume în care să
putem trăi. Categoric, ăsta este și cazul meu! Scrisul este o extensie a
cititului, modul meu favorit de a evada din realitate, din viața de zi cu zi,
de a scăpa de dificultăți. Frustrarea pe care am experimentat-o în lumea reală
este, de fapt, ceea ce m-a determinat să scriu. E ceea ce mă inspiră” dezvăluie
Guillaume Musso.

Din nemulțumire, inadaptare și conflict interior scriitorul francez a
realizat „plămada” perfectă pentru romanele sale, cu efect de catharsis
garantat, la care se adaugă și satisfacția celebrității. Iar secretul său este
unul simplu: „Scriu cărți pe care mi-ar plăcea să le citesc”. Cât despre
succes, Guillaume Musso nu face pe modestul. Recunoaște că are o mare
satisfacție când vede persoane citindu-i romanele în metrou sau autobuze și
precizează limpede cum se raportează la celebritate: „Sunt mulțumit și mândru,
pentru că, deși scrisul nu e o competiție, genul ăsta de succes îmi validează,
într-un fel, munca”.

Articolul Pentru Guillaume Musso scrisul este modul favorit de a evada din realitate apare prima dată în .

Când auzim numele lui Tracy Chevalier, primele cuvinte
care ne vin pe buze sunt: „A, desigur, autoarea romanului Fata cu cercel de perlă”. Cel de-al doilea roman al scriitoarei
americane i-a adus acesteia o celebritate la nivel mondial la care nici ea nu
se aștepta. Tradusă în majoritatea limbilor europene, dar și în turcă, persană,
vietnameză, chineză sau coreeană, Fata cu
cercel de perlă este nu numai un roman apreciat de milioane de cititori de
toate națiile, ci și cartea care ne face să ne îndrăgostim de Vermeer –
pasiunea scriitoarei pentru tablourile acestuia ajunge până la noi.   

            Într-un
articol pentru publicația britanică The
Guardian, Tracy Chevalier explică frumoasa ei poveste de dragoste cu
picturile lui Vermeer, care a determinat-o, de-a lungul anilor, să realizeze un
adevărat turneu mondial pe urmele tablourilor pictorului olandez.

            „În
toamna anului 1981, am văzut pentru prima oară, în apartamantul surorii mele,
un poster realizat după tabloul Fata cu
cercel de perlă al lui Vermeer. Impresionată de chipul fetei cu turban
albastru cu galben, de ochii ei mari și expresia enigmatică mi-am cumpărat și
eu o copie, pe care-o am și azi. Și, cum nu știam nimic despre Vermeer, am
decis să aflu mai multe despre lucrările sale”. De fapt, dorința lui Tracy
Chevalier era să contemple toate cele 37 de picturi ale lui Vermeer „în carne
și oase”, cum spune ea însăși. Astfel s-au conturat destinațiile unde
scriitoarea și-a propus să ajungă, pentru a vedea lucrările pictorului care-o
fascinase: Washington, orașul natal, a fost prima oprire. Au urmat Londra,
Amsterdam, Dublin, Edinburgh, Paris, New York, Boston, Haga, Madrid.

            Până
în 1996, Tracy Chevalier văzuse 24 din cele 37 de tablouri pictate de Vermeer.
O acumulare de informații și emoții s-a produs în acea perioadă, astfel încât
scriitoarea mărturisește: „Habar n-am de ce, douăzeci de luni mai târziu, într-o
zi, când stăteam în pat și mă uitam la posterul Fata cu cercel de perlă, m-am întrebat: Oare ce i-a făcut Vermeer fetei ăsteia de a făcut-o să-l privească
astfel? Așa a început procesul de creație al unei povești care avea să
devină romanul Fata cu cercel de perlă.
O fată drăguță, purtând un cercel de împrumut, pozând câteva luni într-un
atelier, departe de familie, cu acel mod de a privi? Practic, drama s-a scris
singură” spune Tracy Chevalier. 

            În
2003, scriitoarea admira ultimul tablou de Vermeer pe care-l mai avea de văzut,
la un muzeu din Madrid: Femeie citind o
scrisoare la fereastră. Sentimentele pe care le-a încercat atunci au fost
contradictorii: satisfacție pentru un vis împlinit și confuzie. „Ce voi face
acum? m-am întrebat. Oare să colecționez
alt artist? Dar care? Fabritius, contemporanul lui Vermeer? Prea ușor: sunt
doar opt picturi. Rembrandt? Prea greu: îl ador, dar sunt mai mult de 300 de
tablouri. N-am același atașament pentru acești artiști ca pentru Vermeer. N-am
scris cărți și nici n-am vorbit despre ei vreme de mai bine de două decenii. Și
ar fi mai mult un lucru forțat, mecanic decât ceva care să-mi aducă satisfacție
emoțională” spune Tracy Chevalier. 

            Până
la urmă, întâlnirea scriitoarei cu Fata
cu cercel de perlă a lui Vermeer pare să fi fost providențială. Așa cum îi
place să privească o pictură, Tracy Chevalier a contemplat în tăcere tabloul,
până când fata cu cercel de împrumut și-a spus povestea, zugrăvită în culori
tari, jocuri de lumini și mistere de pictorul olandez. 

Articolul Tracy Chevalier, turneu mondial pe urmele picturilor lui Vermeer apare prima dată în .

            Clare
Mackintosh este o scriitoare care nu a zăbovit prea mult în anticamera
succesului. Romanul de debut, Te
las să pleci, publicat la noi de Editura Trei, a avut un succes răsunător
imediat după lansare. Autori ca Paula Hawkins sau Ruth Ware au salutat debutul
ca unul de excepție, romanul a ajuns în top bestseller New York Times, iar publicații din toată lumea au aplaudat stilul
plin de forță în spatele căruia nu te-ai gândi că se află un scriitor la
început de drum.

            „Cu
un debut atât de bun ca acesta, ce au pierdut forțele de ordine a câștigat literatura
polițistă” comenta publicația Sunday
Mirror. De altfel, fani ai romanelor sale sau colegi scriitori pun succesul
de care se bucură Clare Mackintosh (tradusă acum în 35 de țări) pe seama celor
12 ani petrecuți în poliție, unde a avansat rapid până la gradul de inspector.
Scriitoarea britanică nu spune că anii petrecuți în poliție nu au contat.
Introduce însă în discuție o nuanță interesantă: ceea ce a ajutat-o cu adevărat
în cariera literară a fost faptul că i s-a permis accesul la viețile altor
oameni. „Ceea ce e neprețuit ca experiență de viață e să înțelegi de ce ajung
oamenii să ucidă. Niciunul dintre noi nu e complet bun sau complet rău. Eu sunt
interesată de curgerea vieții obișnuite și mai ales de momentele de răscruce,
care într-o clipă te pot trece de partea cealaltă” a spus Mackintosh pentru Daily Mail.

             Cu o carieră în ascensiune în poliție, putem
să ne întrebăm de ce Clare Mackintosh a decis brusc să demisioneze și să se
apuce de scris – fără certitudinea că va avea și succes. Răspunsul ni-l oferă
chiar scriitoarea în interviul acordat Daily
Mail: sentimentul că-și neglijează familia și decesul unuia dintre gemenii
săi, la scurt timp după naștere. Astfel a renunțat Clare Mackintosh la
armamentul din dotare și a ajuns să captureze criminalii doar cu stiloul!

            Scriitoarea
își amintește că, în urma unei evaluări la slujbă, a venit satisfăcută acasă și
i-a comunicat soțului rezultatul: profilul indica o persoană preocupată de
binele celorlalți, săritoare, o bună ascultătoare. Soțul a zâmbit și a spus: „E
extraordinar! Dar cine e femeia asta, că n-o recunosc!”. „Atunci mi s-au
limpezit gândurile. Mi-am dat seama că păstram ce aveam mai bun pentru muncă și
ofeream familiei ce mai rămânea” mărturisește Clare Mackintosh. 

            Un
alt eveniment tragic din viața scriitoarei, a fost decesul unuia dintre gemeni,
la numai cinci săptămâni de la naștere. Clare rămăsese însărcinată cu multă greutate,
după fertilizare in vitro. Sarcina a fost dificilă și copiii s-au născut
prematur, la doar 28 de săptămâni. „A trebuit să ne resetăm viețile” spune Mackintosh.
„Aveam două scaune pentru masă, două pentru mașină și totuși am venit acasă cu
un singur copil”.

            Durerea
generată de această pierdere și sentimentul vinovăției față de familie au
determinat-o pe Clare Mackintosh să renunțe la cariera în poliție și au
îndreptat-o spre literatură (nu întâmplător familia joacă un rol atât de
important în romanele ei).

            După Te
las să pleci au urmat Te văd și Lasă-mă să mint,
publicate la noi de Editura Trei. Succesul lui Mackintosh s-a consolidat, iar
relația cu familia este acum pe făgașul firesc. Premiile literare au început să
curgă, iar copiii scriitoarei au fost până la urmă impresionați de cariera
literară a mamei. E adevărat, doar în momentul când Clare Mackintosh „i-a
suflat” un premiu lui J.K. Rowling, iar aceasta i-a trimis un mesaj de
felicitare.

Dar surprizele pe care ni le oferă Clare
Mackintosh încă nu s-au încheiat: pe 28 februarie, scriitoarea a lansat în
librăriile britanice primul său volum de nonficțiune - „A Cotswold Family Life” – memoriile sale despre viața de familie la
țară, o carte scrisă într-un stil cald, plin de umor. Abia așteptăm să o vedem
și în librăriile de la noi!

Articolul Clare Mackintosh, scriitoarea care capturează criminalii cu stiloul! apare prima dată în .

Are 45 de
ani, 16 romane scrise deja, a vândut aproape 40 de milioane de volume din 2004
încoace și este unul dintre cei mai de succes scriitori francezi contemporani.
La finalul fiecărui roman, Guillaume Musso obișnuiește să mulțumească publicului său – fără el, nu ar fi existat. Cel mai recent
thriller semnat de Musso, Fata
și noaptea, este deja și în librăriile de la noi, publicat de Editura Trei.

Iată 7
lucruri mai puțin cunoscute despre Guillaume Musso, scriitorul cu o
inepuizabilă rezervă de povești apreciate de oameni din toată lumea.

1. Guillaume Musso a mărturisit adesea în interviurile sale că din dragostea pentru lectură s-a născut dorința de a scrie. S-a întâmplat când Musso era în clasa a X-a, iar profesorul de franceză a organizat un concurs de povestiri. „Am scris o povestioară romantică, plină până la refuz de elemente supranaturale. Ceva între Stephen King și The Wanderer. Și am câștigat! Am fost atât de surprins că poveștile mele interesează și alți oameni încât am fost încurajat să scriu în continuare”, spune Musso.
2. În adolescență, scriitorul francez era îndrăgostit de Statele Unite. A plecat acolo într-o vacanță, dar a rămas luni de zile. A locuit la New York, unde și-a câștigat existența vânzând înghețată. Banii îi asigurau un venit modest, deși lucra uneori până la 80 de ore pe săptămână. Peste ani, Musso a mărturisit că n-a învățat mare lucru din experiența americană, însă a revenit în Franța cu o mulțime de idei de romane.
3. Musso mărturisește că are mai mult cărți preferate decât autori. Între acestea se află clasicele „Insuportabila uşurătate a fiinţei” de Milan Kundera și „Husarul de pe acoperiș” de Jean Giono. Cât despre romane ale autorilor moderni, scriitorul francez spune că între preferatele sale se numără: „Cititorul” de Bernard Schlink, „Mystic River” de Dennis Lehane, „Pata umană” de Philip Roth, „O mână de oase” de Stephen King, „Ispășire” de Ian McEwan sau „Fata dispărută” de Gillian Flynn. Poeții preferați de Musso sunt Louis Aragon și Apollinaire. Între scriitorii francezi, Musso îl apreciază pe Tonino Benacquista pentru „universalitatea personajelor sale” și pe Jean-Christophe Grangé, „pentru emoția transmisă în fiecare pagină a sa”.
4. Cititorii au observat în multe dintre romanele lui Musso o dimensiune supranaturală a poveștii. „Paranormalul este o unealtă dramatică pe care o folosesc uneori ca parabolă pentru a evoca lucruri de care sunt preocupat – sentimente, sensul vieții, teama sau dispariția cuiva drag. Toate aceste gânduri mi-au venit după vârsta de 24 de ani, când am avut un accident grav de mașină. N-am fost rănit cine știe ce, dar mașina a fost total distrusă. Înainte de asta nu m-am gândit niciodată serios la moarte. Însă atunci am realizat că moartea poate veni pe nepregătite, în orice moment. Am vrut să scriu despre experiența aceasta, dar mi s-a părut morbid. Oamenii sunt reticenți să citească despre moarte, dar foarte fericiți să descopere o poveste plină de mister, magie și elemente supranaturale.
5. Cum se explică succesul romanelor lui Guillaume Musso? Cel mai bine vândut scriitor francez contemporan lămurește situația: „Suspansul e crucial pentru mine și muncesc din greu să inovez constant. Vreau ca poveștile mele să fie originale, ca fiecare pagină să strige să fie întoarsă. Vreau ca la finalul fiecărui capitol cititorul să-și dorească să-l citească pe următorul. Și, de asemenea, îmi doresc ca cititorii să simtă pe pielea lor experiențele personajelor”.
6. Iubirea este prezentă în toate romanele lui Musso. „Ca să fiu sincer, nu pot să concep să scriu un roman fără o poveste de dragoste în el. Dragostea e unul dintre cele mai interesante lucruri din viață, nu-i așa? Până la urmă, dragostea sau lipsa ei determină cele mai multe acțiuni ale oamenilor”, spune autorul.
7. Guillaume Musso are un obicei care a contrariat multă lume. În loc să mulțumească celor dragi sau persoanelor care l-au ajutat într-un fel sau altul să publice cartea, el mulțumește de fiecare dată cititorilor. „Pentru că le datorez totul cititorilor mei. Au transformat poveștile mele în poveștile lor, le simt rezonând în propriile lor existențe. Le datorez tot succesul meu!” spune scriitorul francez.

Articolul 7 lucruri mai puțin cunoscute despre Guillaume Musso apare prima dată în .

Traumele copilăriei, a patra cauză a depresiei explicată
din propria experiență de Johann Hari în Legături
pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare

„Odată am fost sugrumat cu un cablu electric”, își începe Johann
Hari mărturisirea despre propria copilărie și traumele trăite la acea vreme,
într-unul dintre capitolele cărții Legături
pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare, apărute în România la Editura Trei. Călătoria pe un drum al descoperirii de sine și de găsire a unora
dintre cele mai frecvente cauze ale depresiei, atât în SUA, cât și în Europa,
dar și discuțiile purtate cu diverși specialiști pe această temă, toate i-au
adus jurnalistului o revelație. „Dacă
ești de părere că depresia este cauzată de un creier defect”, ajustând
acest neajuns cu tratamente medicamentoase, așa cum a făcut și el, timp de mai
bine de 10 ani, „nu trebuie să te mai
gândești la viața ta sau la lucrurile pe care se poate să ți le fi făcut alții.
Convingerea că totul este cauzat de biologie te protejează, într-un fel, pentru
un timp. Dar, dacă începi să crezi această poveste diferită, trebuie să te
gândești la toate aceste lucruri. Și doare”.

Exemplul personal, despre care
spune că nu i-a fost ușor să scrie în „Legături pierdute”, este cu atât mai
puternic, cu cât întărește studii și cercetări realizate, care au condus spre o
concluzie diferită, expusă de Allen Barbour, medic internist la Universitatea
Standford: depresia nu este o boală, în sine, ci mai degrabă un simptom al
unei probleme mai profunde, care trebuie gestionată. „O reacție normală la experiențe de viață anormale”.

Johann
Hari, care a menționat și într-un interviu în ziarul „The Guardian” faptul că,
în copilărie a fost supus unor acte extreme de violență, detaliază în „Legături
pierdute” că, atunci
când era mic, mama sa era bolnavă foarte des, iar tatăl său era plecat în mare
parte a timpului, de obicei în altă ţară. „În
mijlocul acelui haos, am trecut prin nişte acte extreme de violenţă din partea
unui adult din viaţa mea. De exemplu, odată am fost sugru­mat cu un cablu
electric. La vârsta de şaisprezece ani, m‑am mutat în alt oraş, departe de toţi
adulţii pe care îi cunoşteam, iar atunci când am ajuns acolo, am descoperit —
la fel ca mulţi oameni care au fost trataţi astfel la o vârstă la care se
formează — că eram tentat să caut situaţii periculoase, în care eram tratat,
din nou, în moduri în care n‑ar fi trebuit să fiu tratat. Chiar şi acum — ca
adult de treizeci şi şapte de ani — simt că faptul că scriu toate acestea şi vi
le spun dumneavoastră este un act de trădare faţă de adultul care a comis acele
acte de violență şi faţă de ceilalţi adulţi care s‑au purtat în moduri în care
nu ar fi trebuit să se poarte”.

El spune că, atunci când ești copil şi treci prin
ceva foarte traumatizant, aproape întotdeauna crezi că este vina ta. Există un
motiv pentru asta şi nu este iraţional. Întrebarea „de ce atât de mulţi oameni
care trec prin acte de violenţă în copilărie sunt conduşi către comportamente
autodistructive, cum ar fi obezitatea, dependenţa severă sau sinuciderea?” a condus
către răspunsul că, dacă este vina ta, atunci totul se află sub controlul tău,
nu te mai simți complet lipsit de apărare sau speranță. „Dar toate acestea au un cost. Dacă tu crezi că ai fost responsabil
pentru faptul că ai fost rănit, atunci, la un anumit nivel, trebuie să crezi că
o meritai. O persoană care crede că merita să fie rănită în copilărie nu va
ajunge să creadă că merită mai mult, ca adult. Acesta nu este un mod de a trăi. Dar este un rateu al
lucrului care te‑a ajutat să supravieţuieşti într‑un moment anterior al vieţii
tale.”

Vincent Felitti, unul dintre specialiștii întâlniți și intervievați de
Hari, care lucra cu persoane obeze, a condus studiul Experiențelor Adverse din
Copilărie (ACE) prin care să coreleze experiențele traumatice din copilărie cu comportamentele
autoabuzive din prezent. A aplicat un chestionar despre zece categorii de
lucruri care se pot întâmpla în copilărie, de la abuzuri sexuale până la cele
emoționale sau neglijență, unui eșantion de 17.000 de persoane.

Rezultatele
au condus către următoarele concluzii:

• Pentru fiecare categorie de experiențe
  traumatizante din copilărie, o persoană era radical mai predispusă să devină
  deprimată ca adult.
• La șase
  categorii de astfel de evenimente era de
  cinci ori mai predispusă să devină deprimată.
• La șapte
  categorii era cu 3100% mai predispusă
  să aibă o tentativă de suicid ca adult, concluzia generală fiind aceea că, cu cât sunt mai mari traumele, cu atât este
  mai mare riscul  de depresie, de
  anxietate sau de suicid.

Un alt aspect interesant al studiului a fost acela că abuzul emoțional
era mai predispus să provoace depresia decât orice altă traumă, chiar și decât
molestarea sexuală, iar tratamentul crud al părinților era cea mai mare cauză a
depresiei, dintre toate categoriile.

El precizează că, deși această a patra cauză pe care o expune în
„Legături pierdute” sub titlul „Deconectarea de traumele copilăriei” este puțin
diferită de celelalte, ea este la fel de puternică și demnă de luat în seamă,
pentru că, în primul rând ar trebui să ne schimbe radical modul de gândire cu
privire la depresie și alte probleme. „Atunci
când oamenii au astfel de probleme, trebuie să încetăm să ne mai întrebăm ce
este în neregulă cu ei și să începem să ne întrebăm ce li s-a întâmplat”.

Articolul Traumele copilăriei, a patra cauză a depresiei explicată din propria experiență de Johann Hari apare prima dată în .

Campania Cărțile pe Față, inițiată de Victor Miron, continuă cu o nouă idee de a
promova lectura, de data aceasta în mediile de business. Victor propune ca oamenii
de afaceri să treacă recomandări de cărți pe spatele cărților de vizită. „După
ce timp de cinci ani am încurajat oamenii să își dea Cărțile pe Față, acum îi provocăm să își dea cărțile pe spate, pe
spatele cărților de vizită. Cred că poți începe mai ușor o conversație cu o
persoană pe care tocmai ai cunoscut-o dacă pornești dialogul de la cărțile care
te-au influențat”, spune Victor Miron, tânărul pasionat de lectură care s-a
remarcat de-a lungul timpului prin acțiunile făcute în jurul cititului.

Trei titluri – unul de poezie, unul de ficțiune și unul de non-ficțiune – pe
spatele cărților de vizită, aceasta este sugestia tinerilor din spatele
campaniei Cărțile pe Față. 

Daisler Print House sprijină această inițiativă și va tipări gratuit
verso-ul cărților de vizită care se alătură acestei acțiuni. „Ne alăturăm
proiectului inițiat de Victor Miron pentru că noi credem că e foarte fain. Știm
că Victor Miron și-a dedicat deja mare parte din viață încercării de a face din
nou cititul cool. Dacă e ceva ce am învățat din toată experiența noastră de
până acum și din toate inițiativele pe care Daisler Print House le-a susținut e
faptul că oamenii care își setează singuri astfel de țeluri sunt aceia care
ajung să schimbe lumea din jurul lor. Și ei trebuie întotdeauna susținuți. Iar
noi vom fi mereu lângă ei.” spun reprezentații Daisler Print House.

Pentru finanțarea întregii campanii Cărțile pe față, inițiatorii au început
și o formă de antreprenoriat social prin intermediul platformei online cartipentruoamenidragi.ro, unde Victor Miron a scos la vânzare o serie de cărți
scrise de el. Deosebit la aceste cărți este faptul că ele se pot tipări cu poza
cititorilor pe copertă. Toate vânzările provenite din cărți merg spre campania Cărțile pe Față. Un exemplu este Clasa Cititoare, unde aleg o clasă de
elevi pasionați de lectură și le oferă rolul de ambasadori ai cititului în
cadrul școlii lor. Fiecare elev recomandă câte o carte, ai cărei titlu și autor
sunt tipărite pe un tricou. Toată clasa cititoare poartă aceste tricouri în
aceeași zi din săptămână, iar cărțile recomandate sunt puse într-o căsuță de
cărți în curtea școlii, unde toți elevii au acces la cărțile clasei cititoare.

Cărțile pe
Față pune la cale și un volum de poezii
de dragoste colectiv, unde oricine va avea șansa de a-și vedea poezia tipărită
în cartea „Tu Ești Eu”.

Pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții, la Grădina Botanică din
Cluj-Napoca și Jibou, intrarea la evenimentul organizat de Cărțile pe Față va fi liberă pentru cei care vor veni însoțiți...
de o carte.

Articolul Cărțile citite, pe cele de vizită tipărite! apare prima dată în .

            La 29 de ani, Anna Todd trăiește o
viață ca o poveste și încă se întreabă dacă nu se va trezi din acest vis
frumos. A devenit celebră în toată lumea datorită seriei de romane „După ce
...”, cărțile ei au fost traduse în 30 de limbi, s-au vândut până acum în mai
mult de 11 milioane de volume, iar online este urmărită de nu mai puțin de un miliard
și jumătate de persoane - din cei peste 7 miliarde care trăiesc pe planetă. Romanele
Annei Todd din seria „După ce..” („După ce ne-am întâlnit”, „După ce ne-am
certat”, „După ce ne-am îndrăgostit”, „După ce am găsit fericirea”, „Înainte de
noi”), publicate de Editura Trei, și-au câștigat și în România un număr
impresionant de fani. Volumele din seriile „Landon Gibson” și „Stars” au fost
publicate la noi tot de Editura Trei. Povestea succesului scriitoarei americane
este, într-adevăr, ieșită din comun. Să o descoperim prin intermediul a 7
lucruri mai puțin știute despre Anna Todd și parcursul ei incredibil, de la
tânără soție de militar fără ocupație, la scriitoare de succes și producătoare
de film. 

1. Când nu știi ce să faci cu viața ta, fă ce-ți place! O lecție
   interesantă desprinsă din viața Annei Todd. Ca tânără soție de militar la Fort
   Hood, Anna nu știa ce drum să aleagă în viață. „N-aveam nicio idee ce vreau să
   fac. Mă gândeam și mă răzgândeam. Am încercat să devin asistentă medicală, să
   mă specializez în științe, în limba engleză” spune scriitoarea într-un interviu
   acordat publicației Texas Monthly. Îi
   plăcea mult să citească și era fan al trupei pop One Direction. Ceea ce s-a dovedit suficient.
2. Anna Todd a fost în primul rând o „devoratoare” de fan
   fiction – literatură scrisă de amatori având ca temă diferite celebrități.
   „Citeam foarte mult fan fiction pe Wattpad și, la un moment dat, am simțit că
   am citit tot. Așa că am decis să scriu și eu un capitol” a declarat Anna Todd
   pentru BBC. Nu bănuia în acel moment că ce începuse ca un simplu divertisment,
   o poveste inspirată de Harry Styles, membru al trupei One Direction, avea să se
   transforme într-o serie de cărți de succes. Scris pe telefon, capitolul era
   plin de greșeli, de litere omise. „Ceva îngrozitor” spune chiar scriitoarea. Pe
   fani însă nu i-a deranjat.
3.  „Când am început să
   scriu, nu mă citea nimeni. Dar am scris în continuare de plăcere. După ce am
   terminat primul capitol, am vrut să văd ce se întâmplă mai departe, așa că în
   fiecare zi scriam un alt capitol, iar cartea mea devenea din ce în ce mai
   populară. Când am vrut să-mi fac un cont pe Twitter, nici măcar nu am putut
   să-mi folosesc propriul nume, pentru că existau deja conturi identice, luate de
   fani. Așa mi-am dat seama că oamenilor le pasă de cartea mea și chiar o iubesc”
   a dezvăluit Anna Todd pentru BBC.
4. În afara celor un miliard jumătate de cititori pe Wattpad,
   scriitoarea este urmărită pe Twitter de mai mult de un sfert de milion de
   persoane, iar pe Instagram numărul se apropie de 400.000. Primii bani încasați
   de Todd pentru seria „After”, 600.000 de dolari, au venit din partea giganticei
   edituri americane Simon & Schuster.
   Numele eroului principal a fost schimbat în Hardin Scott, însă nu toți fanii
   One Direction au fost mulțumiți de cărțile lui Todd. Foarte protectivi cu
   idolii lor, aceștia s-au temut că sensibilul Harry Styles va plânge când va
   citi romanele. Mesaje furioase au început să se răspândească pe Twitter, cu
   hashtag-ul #SuspendAnnaTodd, iar unii dintre fani au trimis chiar mesaje de
   amenințare, ca acesta: „Dacă-l dai peste cap pe iubitul meu și-l faci să plângă
   cu poveștile tale, vei plăti cu viața!”.
5. Anna Todd a intrat într-o nouă etapă a vieții, cea de
   producător. Filmul a avut premiera în Statele Unite pe 12 aprilie, iar în
   România, premiera filmului „După ce ne-am întâlnit” va avea loc pe 19 aprilie.
   Din scaunul ei de producător, Anna Todd a declarat pentru BBC: „Mi se pare extraordinar, suprarealist ce trăiesc. Viața mea
   s-a schimbat cu totul. E uimitor să văd toate aceste personaje în carne și
   oase! Am fost foarte implicată în procesul de casting și scrierea scenariului”.
6. Rolul lui Hardin Scott este interpretat de actorul britanic Hero
   Fiennes Tiffin, care a mai jucat în „Harry Potter și Prințul Semipur”. Este
   nepotul actorilor Ralph și Joseph Fiennes. Personajul Tessa Young este
   interpretat de actrița australiană Josephine Langford, cunoscută din serialul „Wolf
   Creek”.
7. Anna Todd nu i-a întâlnit în particular pe membrii trupei One
   Direction. „După ce ne-am întâlnit” este primul film despre trupă inspirat de
   un fan fiction. „Mi-ar plăcea să cunosc trupa în carne și oase. Însă nu vreau
   să se simtă obligați, doar din cauza faptului că sunt fan al lor”, spune Anna
   Todd.

Articolul 7 lucruri mai puțin știute despre Anna Todd apare prima dată în .

Tradus în mai mult de 50 de limbi, Jo Nesbo este astăzi
unul dintre scriitorii cei mai apreciați ai genului noir nordic, cunoscut în
toată lumea. Romanele sale, mai ales cele care-l au ca protagonist pe
detectivul Harry Hole s-au vândut în peste 40 de milioane de volume la nivel
mondial. Un succes neașteptat chiar și pentru scriitor. Când a scris primul
roman, „Liliacul”, publicat la noi
de Editura Trei, Nesbo recunoaște că nici măcar n-a avut în plan să-l publice.
A primit însă un telefon de la editură prin care i s-a comunicat: „OK, vrem să
publicăm cartea asta”. Reacția scriitorului norvegian a fost inițial una de
perplexitate: „Chiar vreți să-l publicați? Sunteți siguri? Puteți să mi-l înapoiați
să-l rescriu?” Ezitările lui Jo Nesbo nu-și aveau locul. Din seria Harry Hole
au apărut 11 volume, iar autorul anunță lansarea celui de-al doisprezecelea
titlu, „Knife”, în luna iulie a acestui an.

            Jo
Nesbo a fost destul de „zgârcit” cu detaliile referitoare la acțiunea acestei
noi cărți. Ceea ce se știe este că Harry Hole se trezește mahmur, cu mâinile și
hainele pline de sânge, dar și că, în acest roman, va fi obligat să se
confrunte cu vechi adversari și cu cele mai tenebroase provocări personale.

            Cu
siguranță însă vom afla mai mult despre cel de-al doisprezecelea roman din
seria Harry Hole chiar de la autor, care se va întâlni, între 6 și 12 mai, cu
cititorii din România, pentru lansarea volumelor „Soare în miez de noapte” și „Gândacii”,
într-un eveniment organizat de Editura Trei. Dar până atunci, să ne reamintim 5
lucruri despre unul dintre detectivii celebri ai ficțiunii contemporane, Harry
Hole.

1. Pentru a crea personajul Harry Hole, Jo Nesbo a fost inspirat
   de un antrenor de fotbal, Nils Arne Eggen și de Batman. „Când l-am inventat pe
   Harry Hole m-am gândit la un antrenor de fotbal norvegian, Nils Arne Eggen,
   care a antrenat Rosenborg, Trondheim ani la rând. Era un tip excentric, un
   personaj, în felul lui. Trăsături ale acestuia le-am combinat cu cele ale lui
   Batman.
2. Alcoolic, imprevizibil, rebel, incomod și la limita (de jos)
   a moralității, antieroul lui Jo Nesbo are câte ceva în comun cu autorul său,
   deși acesta nu a realizat faptul decât după o perioadă lungă de timp. „De-a
   lungul anilor am realizat că am pus și câteva trăsături de la mine în Harry
   Hole. E inevitabil. M-am întâlnit odată cu (scriitorul de thrillere suedez) Henning
   Mankell și l-am întrebat: Tu scrii și
   despre tine în romane? Bineînțeles, a răspuns acesta. Fiecare romancier scrie și despre sine în cărțile lui, fie că e
   conștient sau nu despre lucrul acesta. Așadar, detectivul Harry Hole este o
   combinație între antrenorul de fotbal Nils Arne Eggen, Batman și Jo Nesbo.
3. Harry Hole „s-a născut” în timpul unui zbor între Oslo și
   Sydney, Australia. Nesbo trebuia să scrie un material documentar pentru o
   editură, însă a decis să scrie ficțiune. Avea 5 săptămâni la dispoziție.
   „De-ajuns cât să scriu un thriller” s-a gândit scriitorul norvegian, care a
   mărturisit că Harry Hole a venit după el, în Australia. „Sau eu am mers pe
   urmele lui, mai bine zis” spune Nesbo.
4. Simțul umorului, valorile cele mai importante ale
   scriitorului s-au transferat în timp personajului său. „Harry Hole a devenit un
   fel de alter ego al meu. E tipul care ți-ai dori să fii sau care ți-e frică să
   nu devii. Am vorbit cu mulți scriitori și așa se întâmplă. Pui într-un personaj
   și lucruri bune și rele din ceea ce ești tu” spune Jo Nesbo. 
5. „Harry Hole nu va avea o viață eternă” spune scriitorul, care
   adaugă că nu știe câte alte romane din serie va mai scrie. „Dar când seria se
   va termina nu voi mai scrie niciun roman în plus cu acest personaj. Harry nu va
   învia” spune hotărât Jo Nesbo.

Articolul Jo Nesbo lansează un nou roman din seria detectivului Harry Hole apare prima dată în .

            Thrillerele
de azi, prin câțiva dintre cei mai străluciți reprezentanți ai săi, scriitori
contemporani, te fac să te gândești la evoluția spectaculoasă pe care a
cunoscut-o acest gen. Nu doar acțiunea cărții este importantă. În egală măsură,
autorii își focalizează atenția asupra lumii interioare a personajelor, iar
decizia de a ucide o descoperim ascunsă undeva, în interiorul celor mai fine
mecanisme psihologice. Scriitoarea britanică Clare MacKintosh, fost inspector
de poliție, și-a obișnuit cititorii cu genul acesta de romane. Încă de la
volumul de debut, „Te las să pleci”,
publicat la noi de Editura Trei, Clare MacKintosh a surprins lumea literară. A
fost ales în Marea Britanie cel mai bun roman crime al anului 2016, premiu pe
care Clare MacKintosh i l-a suflat lui J. K. Rowling. „Te las să pleci” a fost
tradus în 30 de limbi și a fost cartea de debut cel mai rapid vândută.
Bestseller Sunday Times, cel de-al
doilea roman al lui Clare MacKintosh, „Te
văd”, a continuat pe același drum al succesului.

 „Lasă-mă
să mint”, ultimul roman al scriitoarei britanice publicat la noi de Editura
Trei si apărut în librării la final de 2018, oferă cititorilor tot „arsenalul
greu” cu care i-a obișnuit Clare MacKintosh. Cât de bine-i poți cunoaște pe cei
de lângă tine, când poartă zi de zi masca minciunii? Ce transformă un om
obișnuit într-un criminal cu sânge rece? Cât de periculoasă e calea adevărului?
Autoarea va răspunde tuturor acestor întrebări prin intermediul protagonistei,
Anna Johnson, într-un roman a cărui narațiune este construită cu precizie.
Cititorul devine empatic cu personajul principal și prin intermediul lui va
descoperi o lume în care aparențele acoperă în totalitate substanța, rătăcindu-l
pe tot felul de piste false. Clare MacKintosh construiește cu precizie
portretul psihologic al fiecărui personaj, ne invită în ungherele cele mai
ascunse ale sufletelor lor, acolo unde, adesea, lumina este înghițită de
crepuscul, iar slabiciunea se poate transforma într-o forță care-ți dă puterea
să ucizi.

O cunoaștem la începutul romanului pe
Anna, tânăra mamă a Ellei, o fetiță de numai opt săptămâni. Anna se confruntă
cu o tragedie greu de îndurat: întoarsă de la studii să locuiască cu părinții,
alături de care se simțea atât de bine, tânăra află pe neașteptate de moartea
tatălui ei. Acesta a luat o mașină de la showroom-ul pe care-l conducea (veche
afacere de familie) și s-a îndreptat spre țărmul stâncos al mării, în care a
dispărut ducând secretul unei sinucideri greu de înțeles. La numai șapte luni
de la dispariția acestuia, mama Annei, Caroline, o persoană respectată în
comunitate, își află sfârșitul în același mod. „Sinucidere la indigo” declară
poliția, iar faptele nu lasă loc niciunei îndoieli: același colț de stâncă pe
care e așezat cu grijă telefonul, același rucsac plin cu pietre în spate, ca și
cum ar fi dorit cu nerăbdare să fie înghițită de apele mării. Poliția clasează
dosarul: este vorba în mod cert de o dublă sinucidere. Anna se îndoiește însă:
a fost vorba despre o dublă crimă. Cum ar fi însă dacă și unii și alții s-ar
înșela? Căutând alinare pentru suferințele sale la psiholog, Anna îl întâlnește
pe Mark, iar nouă luni mai târziu se naște Ella.

Clare MacKintosh este o autoare care
dă o atenție specială familiei, în toate romanele sale. Schițate sumar, prin
evidențierea câtorva momente esențiale de viață, înțelegem relația Annei cu
părinții ei, cu unchiul Billy, de care este foarte apropiată, cu Laura,
prietena din copilărie. Murray, detectivul care se ocupă de caz (în mod ilicit,
pentru că este ieșit la pensie) are și el o poveste de familie cutremurătoare.

Vom încerca să descoperim dacă
asasinul se ascunde în micul univers al Annei, dacă este vorba despre un vecin
frustrat, ale cărui interese au intrat în conflict cu cele ale familiei sau
este doar un partener de afaceri nemulțumit.

Anna are toate motivele să creadă că
e vorba despre o crimă: o cartolină primită la un an de la moartea părinților
pe care scrie „Sinucidere? Mai gândește-te” o determină să meargă la poliție
împotriva voinței tuturor. Însă cu cât avansează pe calea cercetărilor,
situația devine din ce în ce mai primejdioasă atât pentru ea, cât și pentru
Ella. Simțim tensiunea psihică a Annei la fiecare pagină a cărții de la un
moment dat încolo. Am trăit alături de ea durerea despărțirii de cei dragi, apoi
frica intensă, oroarea, oboseala la aflarea adevărului. Am răsuflat ușurați
când a hotărât să lase trecutul în urmă. Dar oare totul chiar s-a terminat?

Nu avem cum să aflăm decât parcurgând
ultimul roman al lui Clare MacKintosh, „Lasă-mă să mint”, pentru a ne face o
părere proprie depre dezlegarea acestui ghem infernal de minciuni, cu atât mai
mult cu cât fiecare personaj ascunde ceva.  

Articolul „Lasă-mă să mint” de Clare MacKintosh sau forța atomică a minciunii apare prima dată în .

Victor Miron speră să ducă evenimentul în care oamenii
sunt încurajați să citească în grădini și la Schönbrunn sau la Versailles

            Pe 23 aprilie, Ziua Internațională a Cărții, Victor Miron, fondatorul proiectului
„Cărțile pe față”, organizează pentru al șaselea an consecutiv unul dintre cele
mai frumoase evenimente de încurajare a cititului în Grădinile Botanice din
Cluj și Jibou. Astfel, toți cei care vor avea o carte la ei vor beneficia de
acces gratuit în superbele grădini, unde pe parcursul zilei vor putea citi în
aer liber sau vor participa la lecturile publice a doi scriitori români, sosiți
special pentru întâlnirea cu iubitorii de cărți. „Anul trecut a fost alături de
noi Carmen Tiderle, care a citit poezii pentru copii de toate vârstele. Anul acesta
avem doi scriitori, pe Camelia Cavadia și pe Andrei Ruse, care sunt unii din
scriitori mei preferați. Ei ne vor citi și eu voi modera dialogul cu publicul”,
spune Victor Miron, organizatorul acestui eveniment.  

            De la primul eveniment organizat în
2014 și până acum, peste 15.000 de oameni au îmbrățișat ideea de a citi în aer
liber, iar planurile lui Victor Miron depășesc granițele țării. „Și prin
această inițiativă ne dorim să încurajăm oamenii să citească în spații publice
și așa să devină ambasadori ai lecturii. Numărul participanților a crescut de
la an la an, cumulându-se în jur de 15.000 de oameni în toate edițiile, atât la
Jibou, cât și la Cluj-Napoca. Evenimentul se ține an de an din 2014, iar din 2017
se întâmplă și la grădina botanică din Jibou. Anul trecut am avut și o
scriitoare invitată, anul acesta vom avea doi, plus multe alte surprize. Pe
viitor sperăm să ducem acest tip de eveniment și la Schönbrunn sau la
Versailles”, povestește cu entuziasm Victor.

            Aceasta nu este singura modalitate prin
care Victor Miron își propune să încurajeze cititul.  „Pe lângă evenimentele de la grădinile
botanice de la Cluj și Jibou, mai lucrez la câteva inițiative. După cinci ani
în care am încurajat oamenii să își dea Cărțile
pe Față, acum am început să îi provoc să își dea cărțile pe spate, pe
spatele cărților de vizită. Cărți pe cărțile de vizită e o nouă inițiativă prin
care încurajăm oamenii de afaceri să treacă recomandări de cărți pe spatele
cărților de vizită. Lucrez, de asemenea, la un volum colectiv de poezii de
dragoste care se va numi „Tu Ești Eu”, scrise atât de autori publicați deja,
cât și debutanți. Și acest volum va fi disponibil pe platforma
cartipentruoamenidragi.ro, inclusiv în varianta personalizată cu poza cuplului
pe copertă”, povestește Victor.

Întrebat
dacă simte că s-a schimbat ceva de când a început proiectul Cărțile pe față, Victor răspunde: „Sunt
unele semne care arată că se citește mai mult. A crescut vânzarea de carte, de
exemplu. Din câte știu eu, în 2014 piața de carte era de 60 milioane de euro în
România, iar în 2018 s-a apropiat de 100 milioane de euro. Dar cel mai curios
sunt cum va fi peste încă 10 ani, deoarece eu mi-am asumat campania aceasta pe
15 ani. Vreau să văd nu doar pe câți oameni îi vom convinge să citească, ci și
pe câți alți oameni îi vom convinge să înceapă ei înșiși alte campanii de
promovare a lecturii”.

Program
23 aprilie:

Pentru
al șaselea an consecutiv Ziua Internațională a Cărții se sărbătorește prin
lectură.

Cei
care au o carte la ei intră gratuit.

Eveniment Grădina Botanică „Alexandru Borza" din Cluj – Napoca –
08.00 – 20.00

Eveniment Grădina Botanică „Vasile Fati” din Jibou – 08.00 – 19.00

Articolul Lecturi publice în Gradina Botanică din Cluj de Ziua Internatională a Cărții apare prima dată în .

Celebrul scriitor norvegian Jo
Nesbø se va întâlni cu publicul din România pe 7, 8 și 9 mai, la invitația editurilor Trei
și Humanitas.

Autorul seriei crime Harry
Hole, cărți publicate la Editura Trei, se va întâlni cu publicul din București marți, 7 mai, de la ora
19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Alături de Jo Nesbø se vor afla
scriitorii George Arion
și Michael Haulică.
Moderatorul evenimentului va fi Magdalena
Mărculescu, director editorial TREI.

Două zile mai târziu, pe 9
mai, de la ora 18.30, Jo Nesbø se va întâlni cu cititorii săi
din Brașov, la Librăria
Șt. O. Iosif.

Miercuri, 8 mai, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, cititorii români sunt așteptați la întâlnirea cu scriitorul Jo Nesbø, „regele noir-ului scandinav“, prilejuită de apariţia romanului Macbeth, în traducerea Ivonei Berceanu,  al șaselea volum al Proiectului Hogarth Shakespeare, interpretarea în cheie modernă a piesei cu același nume de William Shakespeare. La eveniment vor vorbi, alături de autor, George Volceanov traducător, specialist în opera lui William Shakespeare și Laura Câlțea, filolog, blogger cultural. Moderatorul serii va fi Denisa Comănescu, directorul Editurii Humanitas Fiction.

„Macbeth
este un thriller despre lupta pentru putere, care se desfășoară în egală măsură
într-un decor sumbru de roman noir și în tenebrele unei minți paranoice.“ – Jo
Nesbø

Romanul Macbeth de Jo Nesbø este publicat în 38 de
țări.

Jo Nesbø este unul dintre
cei mai apreciați autori de romane polițiste din lume. A îmbogățit genul crime,
adăugându-i noi dimensiuni stilistice și psihologice, precum și o înțelegere
profundă asupra vieții într-o lume modernă, globalizată. Romanele sale au fost
traduse în 50 de limbi, s-au vândut în peste 40 de milioane de exemplare și au
fost recompensate cu numeroase premii internaționale, printre care The Riverton
Prize, CWA International Dagger Award, The Glass Key Award.

La Editura TREI au apărut până acum cinci dintre cărțile sale: Fiul, Liliacul, Sânge pe zăpadă, Soare în miez de noapte și Cărăbușii.

Fiul,
1# bestseller internațional, este un roman perfect construit, care explorează
teme profunde: păcatul, izbăvirea, dragostea, răul și condiția umană. Una
dintre cărțile cele mai bune, mai adevărate și mai complexe ale lui Jo Nesbø.

 Liliacul
este primul roman din seria
Harry Hole, în care facem cunoștință cu celebrul inspector
criminalist de la poliția din Oslo. Este cartea de debut a scriitorului
norvegian, pentru care a primit recenzii elogioase, criticii apreciind că Nesbø atacă frontal
clișeele thrillerului, oferindu-ne o abordare originală a genului.

Sânge
pe zăpadă este primul volum din duologia Olav
Johansen - un roman sumbru și violent, în care Nesbø explorează cu
fascinație cele mai întunecate minți criminale, punându-le în situații cu totul
insolite.

 Soare
în miez de noapte este o poveste convingătoare despre
înfrângerea, disperarea și salvarea unui om care se pierde în sălbăticie — unde
sfârșește prin a se găsi pe sine. A doua carte din duologia Olav Johansen este o
explorare captivantă a iubirii, credinței și răscumpărării.

Cărăbușiieste un
thriller dur și fascinant, plin de suspans și răsturnări de situație. Al doilea
roman din seria Harry Hole
îl duce pe inspectorul criminalist în capitala sufocantă a Thailandei, unde
descoperă că asasinarea ambasadorului Norvegiei este un caz mult mai complicat
decât părea la prima vedere.

Pe lângă romanele polițiste, Jo Nesbø este autorul seriei pentru copii Doktor Proktor, care se află în pregătire la Editura Pandora M, parte a Grupului Editorial Trei.

Câteva dintre volumele seriei Harry Hole au atras atenția regizorilor de film. După volumul Snømannen a fost realizat filmul Omul de zăpadă, cu Michael Fassbender, Rebecca Ferguson, Charlotte Gainsbourg și Val Kilmer în rolurile principale, iar Hodejegerne a stat la baza filmului Vânătorii de capete, lansat în 2011.

Articolul Jo Nesbø, regele noir-ului scandinav, vine în România apare prima dată în .

Pe 6 mai, la 163 de ani de la nașterea lui Sigmund Freud, Editura Trei lansează o campanie aniversară cu o promoție de 50% reducere a tuturor cărților celebrului psihanalist

Cea mai cunoscută editură de carte de psihanaliză și psihologie din
România, Editura Trei aniversează 25 de ani de la înființare
printr-o campanie specială dedicată celui al cărui nume este sinonim, în toată
lumea, cu acest domeniu: Sigmund Freud.

Astăzi, pe 6 mai, când se împlinesc
163 de ani de la nașterea celebrului medic neurolog care a dezvoltat
primele teorii despre structura psihicului uman și a creat psihanaliza ca o
„psihologie a inconștientului”, Editura Trei dă startul unei campanii speciale
de promoție a tuturor titlurilor ce poartă semnătura lui Freud: 50% reducere la
întreaga colecție de psihanaliză freudiană, timp de o săptămână.

Nu întâmplător, numele psihanalistului vienez este strâns legat de cel al
Editurii Trei. „Eseuri de psihanaliză
aplicată” a fost prima carte cu care Editura Trei începea, în urmă cu 25 de
ani, un demers amplu al cărui obiectiv era traducerea și publicarea operelor și
autorilor esențiali din domeniul psihanalizei, după 50 de ani de cenzură comunistă.
Debutul înfloritor din perioada interbelică, când cele mai importante concepte
freudiene erau prezentate și supuse dezbaterilor în mediile medicale și își
exercitau influența în operele literare ale vremii, anunțând și în România o
dezvoltare concomitentă cu cea a țărilor occidentale, a fost urmat însă de o
dispariție aproape totală. Psihanaliza a devenit incompatibilă, atât prin
teoriile sale, dar și prin practica terapeutică ce viza conștientizarea
propriei individualități, cu ideologia comunistă de unitate egală, conformism
social și psihologic și a trecut forțat sub tăcerea interdicției de exprimare
și existență. Puținele traduceri, apariții publicistice sau manifestări izolate
ale exponenților români din acea perioadă nu au putut opri stagnarea și
întreruperea legăturii cu cele mai importante descoperiri și manifestări
internaționale din această zonă.

După Revoluție, România a început să reasimileze teoriile psihologice, iar „Biblioteca de psihanaliză”, prima colecție de profil pe care Editura Trei o crea în 1994 avea să ofere în premieră cititorilor români, viitorilor specialiști și celor pasionați de psihologie, opere complete ale lui Sigmund Freud și Carl Gustav Jung în limba română, cărora s-au adăugat, de-a lungul timpului,  alte nume importante.

Freud: de la drept și medicină, la psihanaliză

Supranumit de biograful Peter Gay „marele
dezlegător al enigmelor omenești” în cartea „Freud. O viață pentru timpul
nostru”, cel care va deveni fondatorul psihanalizei a oscilat inițial între
două domenii profesionale: drept și medicină. „Ambițios, foarte sigur pe sine, sclipitor la școală și vorace în
lecturile lui, adolescentul Freud avea toate motivele să creadă că îl așteaptă
o carieră remarcabilă”, notează Gay despre tânărul Sigmund. Pasionat de
teoriile darwiniste, el va alege în cele din urmă medicina, deși mărturisește
că nu a simțit o atracție deosebită pentru cariera de medic, ci mai degrabă „mă mâna un fel de sete cunoaștere” care
viza mai mult relațiile umane decât obiectele naturale. Și-a început cariera
universitară la 17 ani și după finalizarea studiilor a intrat într-un stagiu de
cercetare în fiziologie.

Dorința de a călători și de a fi în contact cu specialiști ai vremii l-a
făcut să părăsească Viena și să ajungă la Paris unde a lucrat timp de mai bine
de o lună în Laboratorul de Patologie din Salpêtrière la un nou studiu în
domeniul neurologiei. Întâlnirea cu Jean Martin Charcot a fost însă definitorie
nu pentru cariera sa de medic, ci pentru viitorul domeniu de studiu:
psihologia. Aprofundarea tehnicilor hipnotice folosite de Charcot pentru
vindecarea mentală i-a adus totodată revelația că manifestările hipnotismului „se leagă de fapt de fenomene familiare ale
vieții psihice normale și ale somnului”. Sugestia hipnotică, deși prezentă
în cabinetul său pe parcursul următorilor ani, a făcut loc altei tehnici,
binecunoscuta „asociere liberă”, urmată de decoperirea transferului și contrasferului,
iar ascultarea a devenit ea însăși o metodă de lucru cu pacienții săi, învățând
foarte mult de la aceștia.

„Un
om ca mine nu poate trăi fără un hobby, fără o pasiune dominantă, fără – pentru
a vorbi ca Schiller – un tiran, iar acesta mi-a ieșit în cale. Iar în serviciul
lui nu mai cunosc acum nicio moderație. Este psihologia.”, spunea Freud
care urma să devină întemeietorul psihanalizei. El va dezvolta, prin studiu și
observație, cele mai importante teorii care vizau conținuturile inconștiente
aflate la baza simptomelor nevrotice, dar va descoperi și că manifestările
inconștientului se produc în viața de zi cu zi, așa cum sunt exprimate în
analiza viselor sau în actele ratate, nu doar în situații patologice.

În vreme ce unele teorii au fost modificate chiar de el însuși, altele au
fost dezvoltate sau contestate dând naștere unor noi perspective, dar și unor
noi curente și școli în psihoterapie. Cu certitudine și nu în ultimul rând,
lucrările și studiile de pionierat elaborate de Freud rămân și astăzi sursă de
dezbatere, inspirație și analiză nu doar în domeniul psihologiei, ci și al
literaturii și artelor după cum reflecta, și la vremea apariției, cartea „Eseuri de psihanaliză aplicată”.

Adresate nu doar specialiștilor, ci tuturor celor pasionați de misterele
comportamentelor și existenței umane, cărțile din colecția Editurii Trei ce
poartă semnătura lui Sigmund Freud pot fi achiziționate cu 50% reducere în
perioada 6 – 12 mai.

În prezent, la 25 de ani de la
apariția pe piața de carte din România, Editura Trei numără mai multe
secțiuni de carte, dezvoltând atât zona de psihologie prin colecțiile de „Psihologie
practică”, „Psihologia pentru toți”, „Psihologie și Psihoterapie”, „Misterele
inconștientului colectiv” sau cea mai recent lansată, „Psihanaliza
contemporană”, dar și în zona ficțiune cuprinsă în Fiction Connection, Young
Fiction, Literary Fiction, a cărților pentru copii de la Pandora M sau a celor
practice din Lifestyle Publishing.

Articolul „Eseuri de psihanaliză aplicată” – prima carte publicată de Editura Trei în urmă cu 25 de ani apare prima dată în .