Are you the publisher? Claim or contact us about this channel


Embed this content in your HTML

Search

Report adult content:

click to rate:

Account: (login)

More Channels


Showcase


Channel Catalog


older | 1 | 2 | 3 | (Page 4)

    0 0

    O carte născută în timpul unui zbor Oslo – Sydney: 
    „Liliacul”,primul roman al lui Jo Nesbø

    Extenuat și sătul de ritmul de viață pe care îl ducea, norvegianul Jo Nesbø a decis să plece într-o vacanță însorită, în Australia. Nu singur, ci alături de un prieten și scopul călătoriei era unul cât se poate de clar: să viziteze cât mai mult din continentul de la capătul lumii. Doar că, în timpul zborului de la Oslo spre Sydney, lui Jo Nesbø i-a venit în minte personajul Harry Hole și nici că i-a mai dat pace. 21 de ani mai târziu de la publicarea romanului Liliacul, apărut și la noi la Editura Trei în colecția Fiction Connection, detectivul Harry Hole este personajul central al unei întregi serii, din care fac parte 11 cărți, iar Jo Nesbø a fost tradus în 50 de limbi și a vândut 40.000.000 de exemplare în întreaga lume.

    Considerat de Sunday Times „un debut de serie excepțional”, „Liliacul” a fost scris într-o manieră total atipică pentru Jo Nesbø. Personajul a stăruit în mintea lui atât de puternic, încât, odată ajunsîn Australia, a avut zile în care a scris și 18 ore, dar niciodată mai puțin de12. După vreo două săptămâni, prietenul care îl însoțea a decis să se întoarcă acasă, la soție și copii, mărturisindu-i amuzat lui Jo Nesbø că, din câte se pare, acest Harry devenise un prieten mai bun decât el. Autorul a reușit să construiască un thriller perfect, atent dozat și minuțios detaliat, în care își fac apariția foarte firesc nu doar particularități tipice societății australiene, ci și frânturi din trecut cu o mare încărcătură psihologică. Reiese în carte cât se poate de clar că ea a fost serios documentată, însă totul s-aîntâmplat în același timp cu scrierea ei. „Este singura mea carte în care munca de cercetare și scrisul au mers mână în mână. De obicei mă documentez înainte, nu în timp ce scriu”, a povestit Jo Nesbø.

    Marcat de întâlnirea cu un crocodil la acvariul din Sydney,Nesbø i-a dedicat un pasaj întreg în romanul său de debut. „Eram acolo și am observat un bărbat care îi dădea de mâncare. Am vorbit cu unul dintre pazniciși m-au lăsat să mă apropii suficient de mult încât să-mi dau seama că dacă aș mai face un singur pas pe acea ușă, aș deveni cina lui. În timp ce stăteam acolo, el se uita la mine. Era uriaș, avea 7 metri sau cam pe-acolo și se uita pur și simplu la mine. Cumva simt că eu și acel crocodil am făcut atunci un pact: că va apărea în carte”, povestește Jo Nesbø.

    Cu toate că a fost scrisă acum mai bine de 20 deani, „Liliacul” este actuală, iar stilul lui Nesbø, unul foarte modern. Până și autorul s-a declarat surprins după ce a recitit-o, la câțiva ani de lapublicare, că e mulțumit de ea, în ciuda faptului că multe lucruri descrise de el s-au mai schimbat între timp. Se temea că se va simți stânjenit, ca atunci când îți recitești un jurnal din adolescență, însă nu a fost deloc așa.

    Dincolo de firul clar al romanului – în caredetectivul Harry Hole anchetează uciderea unei norvegience în Australia, „Liliacul” sapă în trecutul lui și dezvăluie treptat, dar în momente cheie, detalii despre viața personală a omului legii. Cât de mult e bântuit de vină, cât de des îî apare în minte întrebarea nerostită ce-arfi fost dacă... și cum, exact atunci când pare că soarta îi surâde din nou, fericirea îi scapă printre degete într-o manieră la fel de șocantă. Printre rânduri, Jo Nesbø își dovedește o abilitate extraordinară de a înțelege lumea în care trăim și încercările fiecărui individ în parte.

    De același autor, editura Trei a mai fost publicat și romanul Fiul.

    Articolul Liliacul, primul roman scris de Jo Nesbø apare prima dată în .


    0 0

    Cine a citit Tetralogia napolitană, cu siguranță va alege să parcurgă și  Zilele abandonului, romanul Elenei Ferrante recent apărut pe piața românească de carte. Desigur, o apreciam pe scriitoarea italiană pentru forța scriiturii sale, pentru uimitorul talent de povestitoare care te ține captiv în lumea romanului, mult după ce l-ai terminat de citit și pentru complexitatea personajelor sale. Însă, așa cum spuneau jurnaliștii de la The New York Times, nimic „nu te pregătește pentru ferocitatea scrisului ei” din acest ultim volum.

                „Zilele abandonului” este un roman care te răvășește, te izbește cu forța unui uragan. Este o carte dură, care nu își menajează cititorii, șocantă adesea prin violențe de limbaj și descrierea unor violențe fizice, dar în același timp esteo poveste care te lasă într-o stare de perplexitate: doar aparent, Elena Ferrante ne spune o poveste cu o intrigă relativ simplă – o femeie este părăsită de soțul ei, iar cartea descrie modul în care aceasta parcurge „Zilele abandonului”. În fapt, Ferrante propune cititorilor o incursiune în Infern, care ne duce cu gândul la Dante și „Divina Comedie”.  „Lăsați orice speranță, voi, cei care intrați!”– mare parte a narațiunii stă sub semnul inscripției de la poarta Infernului descris de Dante. Ghidați de scriitoarea italiană, vom coborâ alături de Olga, protagonista cărții, într-un spațiu al suferinței, urmând să căutăm calea izbăvirii împreună cu ea. Iar la finalul cărții, vom simți că am parcurs o experiență intensă de viață, că am fost într-un montaigne russe emoțional. Vom fi totodată  și răsplătiți – cine trece testul coborârii în Infern iese mai puternic de acolo.

                „Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească.” Această primă frază a romanului conține intriga, dar este și„primul cerc” al Infernului – o minuțioasă și profundă analiză psihologică, o incizie a sufletului protagonistei, pe care cititorii o vor resimți ca pe-o operație fără anestezie. Din această primă frază intuim perfect starea psihică a Olgăi: poate că Mario, soțul ei, un inginer alături de care trăiește de cincisprezece ani, trece doar printr-o criză de moment. Nu poate fi ceva grav, se va rezolva. Și apoi, cât de serios poate fi motivul invocat al despărțirii?„E ca și cum aș cădea în gol. Mi-e teamă de ore, de minute...”

                Fiică a unei croitorese din Napoli, crescută într-o familie cu manifestări emoționale impetuoase, Olga a învățat încă din adolescență să-și controleze reacțiile. În primele zile, pline de neliniști, dar și de o adiere de speranță, Olga se manifestă temperat, până când înțelege că este vorba despre o altă femeie.Treptat, pierde bătălie după bătălie în fața durerii. Scriitoare aspirantă pe vremuri, înainte de a se dedica soțului și celor doi copii, Ilaria și Gianni,Olga încearcă să-și aline suferința scriind lungi scrisori soțului. Speranța ei este că astfel va înțelege și ce a provocat ruptura. Trebuie să existe o cale pentru a îndrepta lucrurile. Scrisul nu are însă efectul cathartic sperat, ci pare doar să confere materialitate celor mai mari angoase ale ei.

                O amintire din copilărie, de când avea opt ani și se juca sub masa de croitoriela care lucrau femeile o tulbură în mod deosebit acum: o vecină întotdeauna cuzâmbetul pe buze, frumoasă este părăsită de soț. Însă odată cu soțul își pierde strălucirea, frumusețea, chiar și numele: când se referă la tragedia ei toți onumesc „sărmana”. În adolescență, Olga detestase astfel de slăbiciuni ale femeilor: „... aceste femei sunt proaste. Doamne culte, înstărite, se spărgeauca niște bibelouri în mâinile bărbaților lor nepăsători”. Iată însă că viața opune în aceeași situație.

                Olga coboară în ritm rapid treptele degradării. Imaginile scenelor de sex dintre soț și amantă derulate pe ecranul minții îi bulucesc la gură cuvinte obscene. Este din ce în ce mai distrasă, se agită mult, fără a face nimic concret. Alteori este cuprinsă de somnolență bruscă, lăsând copiii nemâncați. Este violentă verbal cu prietenii, cunoscuții sau cei care îi ies în cale întâmplător, cu copiii, își dezlănțuie furia asupra lui Otto, câinele-lup al familiei.

                Întreg procesul de degradare psihică, fizică și morală este surprins de Ferrante într-un mod uluitor. Scriitoarea italiană „vede monstruos” (vorba lui Caragiale) cele mai fine mecanisme ale psihicului protagonistei și înregistrează fără cruțare cele mai mici detalii, chiar și cele mai penibile,care o duc pe eroina sa pe ultimele trepte ale umanului.

                Micile întâmplări cotidiene sunt augmentate de percepția bolnavă a Olgăi. Spaimele capătă conturul realității, în timp ce realitatea se sparge în mii de fărâme. Olga este la granița subțire dintre o suferință profundă și patologic.

                O întâmplare fără caracter excepțional o readuce pe femeie la un relativ punct zero. Așa se întâmplă uneori în viață – un mic declic, o interpretare subiectivă a unui eveniment, pur și simplu o descărcare nervoasă pot pune capăt unei agonii. Ce rămâne în urma unui astfel de dezastru trebuie evaluat ulterior.

                Ce ne surprinde la „Zilele abandonului” este nu numai ferocitatea, „virilitatea” (orice epitet am încerca să găsim pare inexact) cu care Ferrante pătrunde încele mai intime zone ale psihicului Olgăi, ci și construcția personajului însine. Mai mult decât un personaj, Olga pare un arhetip, care cuprinde în sine variate ipostaze ale feminității: tânără plină de visuri, soția devotată, mama care a renunțat la sine pentru ceilalți, „sărmana” înșelată, femeia care își dăruiește trupul din disperarea de a găsi răspunsuri.

                Drama pe care o traversează Olga nu este una nemaiîntâlnită. Ne-am obișnuit să o considerăm „banală”, când de fapt e doar frecventă. Este o dramă a existenței pe care Ferrante ne-a făcut să o conștientizăm în toată complexitatea ei: „Să exiști înseamnă asta, m-am gândit, o tresărire de bucurie, o împunsătură de durere, o plăcere intensă, vene care pulsează sub piele, nu e niciun alt adevăr de povestit”. 

                Cartea a fost ecranizată în 2005, în regia lui Roberto Faenza, cu Margherita Buy, LucaZingaretti și Goran Bregovic în rolurile principale.

    Articolul Elena Ferrante, „Zilele abandonului” – un roman ca o experiență extremă apare prima dată în .


    0 0

    În perioada sărbătorilor de iarnă am putea să-i dăm un
    răspuns prompt lui Jonathan Safran Foer la întrebarea „De ce mâncăm animale” –
    pentru că sarmalele din carne de porc sunt tradiționale, pentru că nu ne putem
    imagina nici cârnați, nici caltaboși preparați din legume, că pentru șoric –
    oricât am căuta un substitut în lumea vegetală – nu avem cum să găsim. Însă, în
    cel mai recent volum al său apărut pe piața românească, Jonathan Safran Foer nu
    ne adresează o întrebare, ci își construiește o argumentație (impresionant de)
    solidă referitor la alegerea sa de a evita produsele din carne. Cât despre
    motivele ce țin de sfera emoțională sau de plăcerea resimțită de papilele
    gustative atunci când savurăm „bunătăți”, Foer le înțelege foarte bine.
    Mărturisește că a trecut și el pe-acolo: puiul cu morcov al bunicii lui a fost
    întotdeauna o mâncare cu o poveste specială și un preparat care nu putea fi
    refuzat în ciuda convingerilor sale. Și tot în pofida acestora, scriitorul
    american recunoaște că mirosul grătarului din vecini îi excită papilele
    gustative și au existat și cazuri când în aeroport s-a trezit cu o pungă cu McNuggets
    în brațe.

                Faptul
    că Safran Foer realizează în „De ce mâncăm animale” o investigație apropiată de
    cea jurnalistică însă îmbrăcată în haina unei confesiuni atât de oneste îi face
    și pe cei mai îndârjiți omnivori să nu refuze lectura acestui volum. La urma
    urmei, Foer este onest: cu această carte prezintă – celor care vor să afle –
    câteva lucruri mai puțin știute despre industria cărnii din Statele Unite,
    fermele sau pescuitul industrial. Ridică însă în mod convingător și o problemă
    de moralitate: situația din fermele industriale seamănă mai mult cu un genocid,
    este vorba despre cruzime gratuită, manipulare genetică, distrugerea planetei,
    pescuitul industrial folosește un arsenal apropiat celui utilizat de militari.
    Merită încurajată o astfel de situație? Ce alegem să oferim copiilor noștri nu
    numai în ce privește alimentația, ci și a respectului pentru lumea în care
    trăim? Acestea sunt premisele de la care pornește Safran Foer în volumul „De ce
    mâncăm animale”. Fermieri, nutriționiști sau activiști pentru un tratament
    lipsit de cruzime în ce privește animalele au un cuvânt de spus în cartea
    semnată de Jonathan Safran Foer.  

                Autorul
    bestsellerului „Totul este iluminat” își construiește pledoaria rotund, amintind
    un personaj memorabil: bunica sa, supraviețuitoare a celui de-al doilea război
    mondial, a foametei și mizeriei prin care a trebuit să treacă. „Bunica a
    supraviețuit celui de-al doilea război mondial desculță și hrănindu-se cu
    resturi: cartofi putreziți, rămășițe de carne, de piele, de cartilagii. (...)
    Cincizeci de ani mai târziu, în America, noi mâncăm doar ce ne place. Rafturile
    din cămară sunt pline de alimente cumpărate dintr-un capriciu și la prețuri
    piperate sau de alimente de care nu avem nevoie. Iar când le expiră termenul de
    valabilitate, le aruncăm fără măcar să le mai mirosim. Hrana nu este una dintre
    grijile noastre” spune Foer. Însă tot de la bunica, scriitorul a aflat și
    următoarea poveste. Spre sfârșitul războiului, văzând starea deplorabilă în
    care se afla bunica lui Foer, un fermier rus i-a dăruit acesteia o bucată de
    carne de porc, pe care ea nu a mâncat-o. „Cum adică nu ai mâncat-o?” a întrebat
    scriitorul. „Era carne de porc. Nu mănânc niciodată carne de porc. (...) – Din
    cauză că nu era cușer? –Bineînțeles. - Nici măcar pentru a-ți salva viața? - Dacă
    nu contează nimic pentru tine, atunci nu mai e nimic de salvat” i-a răspuns
    bunica.

                Acesta este și motivul pentru care Foer, care a cochetat ani de zile cu vegetarianismul, a hotărât să renunțe la carne, când s-a născut fiul său. Problema morală care a declanșat investigația jurnalistică demarată de Foer este, pe de-o parte, responsabilitatea față de modul în care sunt tratate animalele. În pagini cutremurătoare, scriitorul arată cum sunt tratate păsările în fermele industriale. Suntem convinși că americanii care au citit cartea lui Foer privesc acum curcanul de la Masa Recunoștinței cu alți ochi. Asta pentru că aceste păsări, crescute acum în ferme industriale în proporție de peste 90%, nu au văzut niciodată cerul, nici iarba, nu pot zbura și nici nu se mai pot reproduce decât în mod artificial. Iar situația nu este mai bună nici în cazul puilor, porcilor sau peștilor, vânați cu armament de război.

                Cu
    fair play, Foer prezintă și punctul de vedere al părții „adverse” – dacă
    animalele nu ar fi supuse modificărilor genetice și crescute în condițiile
    improprii din fermele industriale cum ar putea fi hrănită, la prețuri decente,
    populația planetei? Oare bolile provocate de malnutriție nu ar fi la fel de
    rele?

                Lăsăm
    concluziile acestei dezbateri, extrem de bine documentate, pe seama
    cititorilor. Fiecare va decide pentru el. Însă, datorită cărții lui Foer, în
    perfectă cunoștință de cauză.

                Cartea
    este foarte dură pe alocuri, pentru că descrie în amănunt tratamentul care este
    aplicat animalelor. Natalie Portman, spre exemplu, a devenit o activistă vegană
    după lectura cărții lui Foer. Un documentar inspirat de această carte a fost
    lansat la începutul acestui an.

    https://www.youtube.com/watch?v=Y-z4Mpql6Ls

    Articolul De vorbă cu Jonathan Safran Foer despre „De ce mâncăm animale” apare prima dată în .


    0 0

    „Un roman șocant!”, „Niciun bărbat nu ar fi îndrăznit
    să scrie ce a scris ea!” – acestea au fost reacțiile față de romanul „În
    grădina căpcăunului” de Leila Slimani, prima scriitoare care a câștigat premiul
    „La Mamounia” (echivalentul premiului Goncourt în Maroc) cu o carte care
    abordează un subiect revoluționar pentru o autoare de origine marocană:
    dependența de sex la femei.

                „Romanul
    modern debutează cu Madame Bovary al
    lui Flaubert. Este În grădina căpcăunului
    o Madame Bovary modernă?” se întreba
    scriitorul american Douglas Kennedy, membru al juriului care decernează premiul
    „La Mamounia”. „Stilul este clinic, gol de orice intenție moralizatoare. Este o
    carte despre plictiseala ucigătoare a cotidianului, despre nihilism și apetitul
    pentru pericol” comenta același scriitor.

                Cu „În
    grădina căpcăunului”, Leila Slimani a marcat un debut spectaculos, iar traseul
    său a continuat la aceleași standarde înalte: în 2016, cel de-al doilea roman,
    „Cântec lin”, îi aducea autoarei prestigiosul premiu Goncourt. 

                Publicat
    în limba română la sfârșitul anului trecut de editura Pandora M, „În
    grădina căpcăunului” este o carte cu adevărat îndrăzneață pentru o autoare
    nord-africană.  Scriitorul congolez Alain
    Mabanckou, la rândul său câștigător al premiului La Mamounia observa că
    editorii din această zonă a lumii se așteaptă ca scriitorii nord-africani să
    scrie despre „dune de nisip și cămile”. „Niciun bărbat nu ar fi îndrăznit să
    scrie ce a scris ea. Este un roman de debut extraordinar” remarca Alain
    Mabanckou.

    PARIS, FRANCE - 05/31/2018: Writer Leila Slimani poses during a portrait session in Paris, France on 05/31/2018. (Photo by Eric Fougere/Corbis via Getty Images)

                Slimani
    a mărturisit hotărârea ei fermă de a fi fidelă propriilor principii: „Autorii
    au o naționalitate; cărțile, nu. Alegerea pe care am făcut-o a fost aproape
    politică. Și eu sunt interesată de identitatea națională și Islam – lumea se
    așteaptă să scriem despre asta. Dar trebuie să existe cineva care să contrazică
    aceste așteptări. Pentru scriitorii nord-africani e important să demonstreze că
    au și alte lucruri de spus”. Iar ce a avut de spus Leila Slimani în romanul „În
    grădina căpcăunului” s-a dovedit un subiect exploziv. Poate pentru europeni sau
    americani dependența de sex este doar o temă cu un ușor iz picant. Într-o țară
    musulmană însă, situația este cu totul alta. A explicat chiar autoarea într-un
    interviu pentru Irish Times: „Când
    privezi persoanele tinere de sexualitate, le alienezi. Dreptul la sexualitate
    este fundamental. În Maroc, sexul în afara căsătoriei este pedepsit cu
    închisoare. Homosexualitatea și avortul sunt ilegale. Copilul unei mame
    necăsătorite nu are dreptul la un nume de familie – din punct de vedere legal,
    nu există!”. În aceste condiții, e de înțeles stupoarea multora la aflarea
    veștii că Slimani a câștigat cea mai înaltă distincție literară marocană cu
    romanul „În grădina căpcăunului”. Deși este cunoscut faptul că „La Mamounia”
    încurajează valorile literare autentice și libertatea de expresie, mulți se
    îndoiesc că vreun editor marocan s-ar încumeta să publice vreodată cartea. „În
    grădina căpcăunului” a fost lansat în Franța, de prestigioasa editură
    Gallimard, în 2014.

                Adele,
    o tânără jurnalistă, soția unui medic și mama unui băiețel, este protagonista
    romanului care debutează în forță: „S-a făcut o săptămână de când rezistă. O
    săptămână de când n-a cedat. Adele a fost cuminte. (...) Dar, în noaptea asta,
    a visat iar și n-a mai putut să adoarmă la loc. (...) Adele nu se mai poate
    gândi decât la asta. (...) De îndată ce închide ochii, aude zgomotele,
    suspinele, urletele, loviturile. Un bărbat gol care gâfâie, o femeie care are
    orgasm”. După o săptămână în care s-a luptat cu sine însăși, Adele are simptome
    similare dependenților de alcool sau droguri. Întreaga ei viață este
    subordonată nevoii de sex, care o obligă să facă o echilibristică periculoasă
    în relația cu soțul și copilul, dar și la slujbă, unde ajunge adesea cu
    întârziere, după o partidă matinală de sex.

                „N-ar
    vrea să fie altceva decât un obiect în mijlocul unei hoarde, să fie devorată,
    suptă, înghițită cu totul. Să fie ciupită de sâni, mușcată de abdomen. Vrea să
    fie o păpușă în grădina unui căpcăun”. Treptat, Adele pierde total controlul
    asupra vieții ei. În agenda telefonică pe care o ascunde de soț, Adele are
    trecute numele partenerilor de „reprize” sexuale, care, cel mai adesea, sunt
    lipsite de tandrețe, bucurie și chiar plăcere. S-a spus despre Leila Slimani că
    descrie într-un mod „clinic” modul în care Adele este înghițită de dorința
    sexuală și poate acesta este cel mai potrivit cuvânt. În descrieri impersonale,
    ca și când ar fi surprinse de o cameră de luat vederi, Slimani surprinde scene
    cutremurătoare – ca aceea când Adele, după o partidă de sex stropită cu
    șampanie și cocaină, se trezește cu capul într-o scrumieră, se târăște „în
    patru labe” la baie să vomite, iar trupul îi este tot plin de sânge și răni.
    Ceruse să fie lovită. Și chiar dacă partenerul fusese la început ezitant, noua
    senzație îi stârnise până la urmă entuziasmul. Nimic feminin, nici măcar
    omenesc nu pare să mai existe în Adele. „Este o carte despre dependență” explică
    Slimani. „O carte care ridică întrebarea: poate dragostea supraviețui
    trădării?”

                Scriitoarea
    de origine marocană a mărturisit și cum i-a venit ideea acestui roman: „În mai
    2011, tocmai îl născusem pe băiatul meu. Într-o noapte, pe când îl alăptam, am
    văzut la televizor știrea că Dominique Strauss-Kahn a fost arestat la New York.
    Toate ziarele au început să publice articole despre dependența de sex, ca și
    când ar fi fost o boală. Niciunul dintre aceste articole însă nu vorbea despre
    dependența de sex la femei. Am citit cărți de psihiatrie, am intrat pe forumuri
    unde dependentele de sex își povesteau una alteia suferințele, ca alcoolicii
    sau dependenții de droguri”.

                Un autor cu un stil atât de vizual și subiecte ofertante nu putea lăsa indiferentă lumea cinematografică. Un film inspirat de romanul „Cântec lin” va avea premiera la finalul acestui an în Franța și, după cum dezvăluie presa din Marrakech, drepturile pentru ecranizarea romanului de debut, „În grădina căpcăunului”, au fost deja achiziționate.

    Articolul „În grădina căpcăunului” de Leila Slimani, o „Madame Bovary modernă”? apare prima dată în .


    0 0

    Ziua în care se nasc frații gemeni
    înseamnă pentru primii cinci copii ai familiei Foss sfârșitul vieții lor, așa
    cum o știau până atunci. Săraci, dar fericiți că se au unul pe altul, membrii familiei
    Foss locuiesc la bordul unei case plutitoare de pe Mississippi. Pentru că mama nu
    poate naște acasă și trebuie transportată de urgență la spital, copiii rămân
    singuri, iar asta este ocazia perfectă pentru străinii care vin, îi iau cu
    forța și îi duc la un orfelinat din Tennessee. Rill, fetița cea mai mare, deși
    are doar 12 ani, se vede nevoită să devină mama celorlalți frați ai ei, să le
    poarte de grijă și să facă tot ce-i stă în putință pentru a-și ține familia unită
    și ferită de abuzuri. Aceasta este, pe scurt, povestea romanului Înainte
    să fim ai voștri
    , scris de Lisa Wingate, apărut de curând la Editura Trei, în colecția Fiction
    Connection.

    Romanul Lisei Wingate este cu atât mai tulburător cu cât se bazează pe fapte
    reale, petrecute vreme de 30 de ani, din 1920 până în 1950. Georgia Tann,
    femeia care se afla în fruntea filialei din Memphis a Societății Casa de Copii
    din Tennessee, a coordonat o rețea responsabilă de multe răpiri greu de
    imaginat. Țintele predilecte erau mamele singure, părinții nevoiași, femeile
    aflate în instituții psihiatrice și cei care căutau ajutor prin serviciile de
    asistență socială sau clinicile maternităților.

    Copii care au stat o vreme în custodia
    orfelinatului au povestit că au fost luați de pe verandele caselor, de pe
    marginea drumului când se duceau la școală sau de pe casele plutitoare de pe
    râu. Așadar, copiii celor care erau săraci și locuiau sau se opreau în
    apropiere de Memphis erau în pericol. După o scurtă vreme petrecută în orfelinat,
    copiii erau trimiși pentru adopții profitabile în afara statului. Și mai crunt
    este că, din cauza abuzurilor, neglijenței și îngrijirii medicale neadecvate,
    mulți micuți și-au pierdut viața. Estimările sunt dureroase: numărul celor care
    au dispărut pur și simplu în grija Georgiei Tann ajunge la 500, iar alte mii
    n-au mai fost de găsit în urma unor adopții realizate pentru profit, în cursul
    cărora au fost modificate nume și acte de naștere pentru a împiedica familiile
    naturale să le mai dea de urmă.

    Romanul revoltător și dureros al Lisei Wingate s-a vândut în peste
    1.000.000 de exemplare, a figurat pe lista de bestselleruri New York Times timp
    de peste zece luni și a primit Goodreads Choice Award pentru roman istoric. Felul
    în care sunt dezvăluite detaliile, construcția impecabilă a poveștii și
    misterul menținut până la final fac din romanul Lisei Wingate unul de neratat. De
    altfel, The Huffington Post l-a numit „una dintre cele mai bune cărți ale
    anului 2017. E imposibil să nu fii absorbit de acest roman aproape perfect”,
    iar People a spus că este „o poveste emoționantă despre destrămarea și
    reîntregirea unei familii, despre dragostea fraternă și povara secretelor”. Lisa
    Wingate
    e
    fostă jurnalistă, speaker motivational și a scris peste 30 de romane, care au fost traduse în
    peste 35 de limbi și nominalizate la numeroase premii. 

    Articolul Înainte să fim ai voștri, destinul frânt al unor frați răpiți apare prima dată în .


older | 1 | 2 | 3 | (Page 4)